Monica Mihaela Pop

căuș palmele bărbatului ca dintr-o scoică suavă femeia răstoarnă cu surâsu-i firea lucrurilor într-un fel de carusel carnal fantastic adăpost sufletului hăituit de trăiri nimeni nu mai

Din umbra străvezie a timpului rămășite ale primului „te iubesc” își întorceau rădăcinile, joc ciudat de iele, înspre mine. Saline fără fund, ochii mei izvorau în cristale lichide, croindu-și

mâini cu buricele degetelor cercetând pașii lor au exact aceeași culoare pe care o știam între alfa și omega corpu-mi abecedar își poartă la vedere laurii simțirii înfipți pe dinăuntru și

spânzurată în perdele ziua de-abia mai respira, trupu-i istovit se întindea simptomatic a moarte stele plictisite, prizoniere în colivia unei constelații nefericite, făceau reverențe

Să-mi dai de veste, lacrimă, când vii, Dar să mă cauți numai pe-nserat. Cărarea e aceeași care-o știi Iar eu sunt tot așa, cum m-ai lăsat. Să-mi dai de veste, lacrimă, când vii, Am să

Ha, ha! Ce mă bucur! Am mai găsit un semn de la tine. Le voi aduna toate într-un clasor Pe care îl voi boteza după numele tău: Infinită tandrețe. Primul semn a fost o întâmplare din care

Nu-s destule cuvinte, în ele să-ncapă Atâta cât zbucium în suflet îmi sapă, Oceanele toate nu pot să cuprindă Noianul de gânduri ce tot mă colindă. Zăpezile lumii aș vrea să mă ningă Și ploile

trece singur mereu la ora când ziua intră în schimbul de noapte. poartă un pardesiu de culoarea pământului toamna și o umbrelă neagră bărbătească agățată întotdeauna de brațul

Iertata-mi fie Doamne, ignoranta, De azi n-am sa mai fiu un Lemn Tanase. A DEX-ului slavita-i importanta Caci ma-nvata ce-nseamna \"maracase\".

Doamne, de ce nu m-ai facut floare, un ghiocel neprihanit sa fiu, sa mor tanar si sa renasc din zapada in fiecare primavara? De ce nu m-ai facut un cantec de leagan, sa ma ingane mame, cand

Înainte de toate, când cerul își mai exersa încă desprinderea în Căi Lactee rupând, una câte una, baierele ierbii siderale, când în pântecul nopții soarele, într-un echilibru tremurător de-abia își

Desigur, nici nu se putea Ca Bitter-ul să se abțină Și ne-a compus o poezea - la Trandafir și la Florină. Modest (precum îl știm că e) Nu-și recunoaște calitatea, Dar are el un „nu știu ce” De

Pe umbra mea, amintirile pășesc stăruitoare, balansându-se greoaie între prima lacrimă și cer. 8 mai 2003

Două întrebări, în aceeași uimire răspunzându-ne. 23 iunie 2003

Știți, la un moment dat mă gândeam să nu scriu nimic, să păstrez frumusețea momentului doar pentru mine. Gândul ăsta a trecut însă repede. Bucuria era prea mare și nu m-ar fi lăsat inima să nu vă

E-n somn de sălcii vis de răstignire Și plâns de miei pe plaiuri cu verdeață. Pășind pe moarte-n drumul către viață S-aveți în suflet liniște, iubire!

Provincială sunt, fără fasoane, Dar nu-mi bat cuie-n talpă pentru asta Și nici în palme nu-mi împlânt piroane. Sunt țărăncuță! Și cu asta basta! Și nu m-a încercat nicicând necazul Că

Da drumul dintr-o data, far-a mai sta sa judeci tuturor gandurilor care se zbat intre granitele mintii tale. Da drumul lacrimilor atunci cand simti ca vor sa iasa si nu le tine inchise. Da