Solitudine

Pasager clandestin în nacela ventriculară nici nu știu când, mușcându-mi de încheieturi somnul capilarelor te-ai furișat orfan de răspunsuri la vernisajul sufletului meu. Erai atât de real încât aproape îți citeam răsuflarea cu buricele degetelor prin pori și îți vedeam îngerii în cămăși de forță jucând șah mat la regina de inimă. Ventriloc neobosit sufletu-mi îți vorbea recunoscându-te despre răsăriturile Rășinarilor și înflorirea din pântec imposibilă, îmi spuneai mereu că plecările sunt mai dese decât venirile. Starea de tine, nebunia, creștea deodată cu fructul oprit. Întru neuitare mă semănai cu cicatrice și metastaze până dincolo de linia orizontală a visului și îmi aplecai cerul să-i sorb roua dimineților interzise. Atunci somnul devenea, paliativ, ecou carnal iar noi înspăimântați a trezire muream solitar.