Monica (Melina) Bălan

am crezut în visuri frumoase cu feți-frumoși și trandafiri, dar soarele mi le-a spulberat pe toate în zori. am crezut în viață și am sperat în fericire, dar am avut parte și de necazuri. am

mă trezesc în zorii nepătați ai luminii cu un nod în gât și o stare subliniată de refuz. razele soarelui temerare au reușit să câștige înfruntarea grea cu clădirea din față și filtrate

indiferența ta mă doare mă sfâșie incet când nici nu știu. a dispărut strălucirea de fericire din ochii tăi, altădată, calzi și neobosiți; mă privești rece, distant, chipul tau e împietrit,

esti departe de mine; nu mai am timp ca altadata sa te ghicesc fiecare capriciu, sa te caut in fiecare fereastra. as vrea doar sa te pot darui uitarii. 13 noiembrie 2002

A ascultat cineva sunetul tăcerii în miez de noapte înstelată? Chiar și în tăcerile cele mai adânci, cele mai profunde, se aude mormăitul continuu al ceasului vechi din perete,

As vrea sa fiu un fluture colorat de spectrul luminii si tu sa fii o floare salbatica fermecatoare de primavara sa pot sa-ti intru mai usor ... in suflet. 6 octombrie 2002

ne pierdeam în îmbrătisări tăcute si arzătoare, tu îti apăsai buzele pe ale mele, iar eu mă lipeam de tine; eram doar noi, singuri, nimic nu mai era în jur, doar imagini albe de

te așteptam ... te așteptam demult. nu poți să cuprinzi în minte tot timpul scurs de atunci, din totdeauna; numai eu știu cum a trecut, cât de încet ... te așteptam, de când

Cateodata ma gandesc ca in locul asta singular, prea stramt doi sunt prea multi poate ar fi cazul sa nu mai fii... iti spun deodata, dar tu ma asculti cumpatat Ha, spui usor si pleci cum ai

era o vreme cand toate se rascoleau intamplator. poate atunci diminetile nu miroseau a paine calda si cred ca nici zambatele nu se schimbau la fel. era un timp al renuntarilor voite la iubiri de o

ma intrebai intr-o zi cu pasari de unde incepe ploaia. ma intorceam atunci incoltita la intelepciunea apelor; cofetarul imi spusese mai demult sa nu alatur niciodata un peste galben unui

întrebările cu adevărat înfiorătoare sunt cele care se subînțeleg continuu doar pentru că răspunsurile lor ar trebui inventate în toate limbajele interioare, ca să devină comunicări acceptabile și nu

vroiam ceva de la tine o continuare improbabilă sau poate un alt început, doar că uneori sforile începeau să se topească și aparent doar firea mea lirică mai putea prevedea sfârșitul da, vroiam ceva

viața mea nu e o prăjitură dulce cu mure în formă de cupă. are o formă nedefinită de un mister pe care nimeni nu-l poate pătrunde cu ochii încetoșați ai minții. e dulce-amară; și

cineva (probabil o tanti indecisa) isi scutura parul vulcanic prin geam intr-o leganare sinucigasa; cadeau din el prelung libelule amare cu aripi de matase. rezolvam aceeasi problema cu o prisma

in drumul nemijlocit spre tine se intrezareau destule pietre dornice sa prevesteasca sfarsitul zatul de pe fundul cestilor parea a se preschimba in nisip iar taceri se asterneau mai devreme peste

rătăceam pe țărmuri infinite, purtată ușor de un vânt aspru, nisipul rece îmi zgâria tălpile. mă zbăteam între realitatea prea crudă și uitarea efemeră; sufletu-mi frământa gânduri

am simțit înfiorată cum m-a luat lumina de lângă fratele meu mamutul. * nefericita aia de agrafă de frunze m-a aruncat într-un pahar cu bere. * mă conversam cu man on the moon despre lupta