Poezie
Aldebaran
1 min lectură·
Mediu
abandonarea asta absurdă, goana în noapte
și plaja deschisă, florile de apă
și acea femeie ce pășește orb
pe nisipul strălucitor și prea ud
arborii galbeni de la capăt de drum
urmele cailor străvezii în cercuri pe culmi
și părul tău desfăcut ...
închid ochii și urc treptele lunii, simple amăgiri
ca respirația ploii în noaptea aceea, imaculată atingere
în căutarea propriilor stele de fum
urc în tăcere, în lipsa zeilor. o linie frântă
o voce străină, o zgârietură pe mâini
unde vântul de nord își unduie chipul
peste imensitatea de arbori înfloriți prematur.
am atâtea de zis "fericire". vorbe fragile
ca un câmp de statui căutând umbra unui trubadur
de pe frunzele moi. am atâtea să-ți spun
și undeva, urmând aripile păsărilor, devin de neînțeles
arborii vii, ochii tăi ațintiți peste liniștea pietrelor...
ai să te întorci? uită de răni.
noi vom zbura în voia vântului, nevăzuți
mahmuri de atâta lumină.
001.795
0