artificii

mărturisesc că nu am înțeles niciodată prea clar magia, dorința asta absurdă în formă de felinar mai sinistră decât exodul fluturilor născuți dintr-o extravaganță nocturnă. ajunge cât sufăr. ajunge sihăstria unei zgărzi de argint caracterul ubicuu al acestui paradox evident prea nostalgic, întreaga moștenire ce ne schimbă profund afectiviatea, gândirea. toate exercițiile mele, toate visele în legătură cu noi doi, monedele de aur lovindu-se una de alta, acest argument născut din mila doar pentru a ne face reciproc mai atenți când lumea e gata să bubuie. recunosc ți-am ascuns unele lucruri. am visat că focul pe care l-ai aprins e cât se poate de viu că pot muri din cauza unei mândrii pe care tot noi o inventaserăm cu doze mici de alcool și articole decupate din ziare într-o iarnă târzie. îmi plăceau scaunele roșii, tocurile cui, vechile întâlniri... norocoase. acum e doar soare și cald din când în când o sclipire aruncată-n prăpastie.