pledoaria iubirii - epagogie

Cine stăpânește floarea de crin pe câmpie? Cine mă poate opri să te sărut în lumina de la marginea lumii? Se spune că bărbatul care a trăit pe piscuri de munte, devine un uriaș în declin, adormit într-o iubire profundă. Când bate vântul dinspre Nord, doar tăcerea prelungă îl poate înzestra cu detalii. Restul devine atunci insignifiant... Se pricepea. Această zi nu seamănă deloc cu celelalte. A stins luminile conștientă fiind că bateria la laptop era pe-ncărcate. Privind-o i-a desfăcut părul imaginar, dezmierdând-o. Nu afirma nimic. Îi căuta doar sufletul. Camerista, în adâncul Marelui Canion, aduna bucățile de origami lovite de stânci peste noapte. Erau păsări de hârtie. Cădeau una după alta. Luând-o de mijloc atunci a simțit vântul lovindu-i chipul cioplit de focul renașteri. Nimeni nu putea să-l oprească, doar ușa ce scârțâie rar, în bătaia ploii rece de-afară. Totul trosnea. Spinii, fracțiunile de secundă, marginea prăpastiei, mătasea bluzei ce ascunde-n decolteu acel fior al păsării măiastre. Atâtea multe variații de dogme și patimi. Iubirea se-mplinea cu același turn, prințesă și calul său alb născut prematur din jăratec… Zâmbea. A stins luminile orașului. După zid, muntele se trezea luminat peste ape.