cer de toamnă

A doua oară soarele se izbește de nori. Orbise prea mult. Săgețile albastru plăpând îl întâmpină nud frământat peste cetini de brazi. Păsări și flori se ascund în frunziș. Coastele timpului bat regulat în picuri de ploi, capriciul unui copil răsfățat ce și-a pierdut de curând papucii din picioare și acuma-i desculț. Maree de sunete oarbe se-ntorc peste lume vibrând, șiruri de fluturi peste brațul meu stâng. Rătăcesc ca un nătâng pe-amândouă cărări arse de vânt. Unicul chip. Peste câmp se face cenușă din spice de grâu. În curând ... oameni Mi-am întors către suflet părul meu blond, cu visele, iubirea de taină și nisipul scurs neîncetat în lumina depărtării de-o noapte. Ochii mei smulg fără încetare muchii de cub fumegând. Gustul tău. Mirosul tău. Tăcerea ta. Totul se face goană arzând cu potcoave de aer. Ai simțit? Doar cerul de toamnă a rămas același subiect tabu ca nota brutarului împletind dintr-o mișcare lumea rătăcită.