Tu

Clopotul bisericii Cântă tot mai adânc în ochii ce plâng Desprinși dintr-o lebădă neagră; Să nu uiți niciodată Leșinul melancoliei noastre Și noaptea când ne-am rugat împreună La Dumnezeu, Când soarele s-a rupt Pentru ultima dată din cer Stropindu-ne cu siropul de crini și lalele Printre norii ce plâng în curcubeul De pasiuni și emoții; Nu tulbura grotesc focurile delicate Frunza galbenă a uitării Și colorează-mi tu, iubita mea, pielea, Cu finețea ta caldă, Cu parfumul posesiv Ce mă emoționează duios Evocând incitări monumentale. O bătaie de inimă Cu fluvii ce se scurg în fragedul nud De lebede proaspete și grațioase Ce ucid somnul Și le târăsc inima caldă Înfricoșată și supusă, Atrasă de acordurile cascadelor În moi ninsori de petale de flori; Leșină cu mine și varsă-ți lacrimile În noapte, În trandafirul roșu ce înflorește negru Odată cu tine, în umbrele lunii Îngropate în vidul liric Al trupurilor noastre Ce se ung cu mierea mângâierilor Și a sărutărilor dulci Atunci când extazul e angelic Iluminarea ne naște aripi decolorate În lumină de lună, Cu vieți trăite în lumină de soare. Trupurile ne sunt pline de dor În adâncimea sufletelor, Iar adierea de dincolo de nori Ne poartă în plimbări solitare Cu luna ce ne răsare din spate Cu umbre calde... Când inimile melancolice Au adormit printre ceruri și flori.