Arta singuratatii

Sfințit cu roua suferinței, stau singur într-un colț întunecat și-ascult chemarea vicleană a nopții, îndemnându-mă să mă las purtat de vânt, ce m-ar duce-n cripta morții. Pietre negre funerare stau și-ndură frigul nopții, stau și speră ca cineva...odată...să schimbe florile ofilite ale tristeții! Cerul plânge peste ele, oferind compătimire; eu stau și-ascult plângeri îndurerate, în frigul nopții, negru, de moarte... Da, vântul m-a adus aici, între spirite eterne, să ascult povești nemuritoare! Rezemat de trunchiul unui salcâm aplecat peste-un mormânt îngrijit, cu flori proaspete...singura pată de culoare din acel loc uitat, damnat...citind ce scrie pe-a lui piatră grie: \"Te voi iubi mereu...pe vecie!\", simt cum picăturile de ploaie se-afundă adânc în mine și vântul vine pe furiș...imi ia suflarea și o duce către tine! Tu, m-aștepți ca de-obicei...m-aștepți de mult, de mult prea mult! Și-acum momentul a venit, să fiu din nou unul cu tine, să fiu mai viu în moarte decât am fost în viață...să fiu iubit...răcit...de noapte! Lipsit de viață și de suflare, m-adâncesc într-un pat de frunze moarte, reci, ude de-a nopții ploaie. Adorm lâng-acel mormânt de sub salcâm, protejându-mă acum și pe mine! C-adorm...nu-mi pare rău; îmi pare bine că pot s-adorm din nou...lângă tine! Cu ultima suflare lăsată de vântul tristeții, citesc din nou ce scrie pe mormânt: \"Te voi iubi mereu...pe vecie!\"