Moisuc Dimitrie-Adrian

Nu m-am gândit o clipă că mor Cum la copilul ce eram odată... De vremurile-acelea mi-e dor, Cum îmi este și de tine tată! Căci astăzi timp ne-a

Și te-am lăsat să o alegi, Cum n-o făcusem niciodată... Și soarta mi-a ales o fată, Cu ochi mari și reci de piatră. Ți-am

Un înger, cum puțini în credință, A îndrăgit o muritoare, Și într-a iubirii dorință Se tot zbătea de frământare... În umbra

Iubito, încet mă descompun, În vântul care bate, Cu adieri de moarte, Și-n toamnă vise apun... N-ai mai venit ca altădată

Într-o confuză așteptare, La viață nu mai sper... Iubito, cu-a ta întristare, M-ai pus într-o „fecioară de fier”.

E noapte în orașul întristat... De vânt și ploi ce cad întruna, De ceața-n care apare luna Într-al omului păcat. E

În parcul ce-a legat atâtea inimi Pustiul îl simți de departe, Doar ploaia mai curge în lacrimi Prin foșnetul frunzelor moarte...

Cine m-a lăsat, în voia Lui de crud, Să văd viața altfel, și altfel s-o aud, Prin ochii unei fiice, prin ale ei urechi, Privesc și-ascult durerea în

Iubită fără mâini, Și chipul unui înger, În toate tu răzbuni Cu devastări de fulger. Te văd mereu plângând Iubită fără mâini, De lacrimi sângerând În tot ce-n tine-aduni. Și vrei să mă

Cu piesa ce sunt astăzi, Ce-nvârte-o lume-ntreagă, Uitat rămân pe străzi, Într-o durere largă. Și lumea ce se-nvârte, Învârte-un univers; Cu visele-mi rănite Întregu-i mai complex... Ca

De trei zile oamenii au împietrit... Ecoul tăcerii prin parcuri răsună, Și-ntreg orașul pare sculptat în granit, Ca un peisaj biblic într-o

Urmează-mă pe drumul morții! Ca-n veșnicii legați să fim, Să sfidăm legile sorții În înțelesul nostru infim. Așează-te cu

Salvează-mă de mine Tată, C-acele fericiri puține, Le curm cu a prihanei faptă, Grăbit, îndepărtat de tine. Lovește-mă cu

În parcul de demult te-aștept, Pe-aceeași bancă părăsită, Pe care mă strângeai la piept Când îți eram și erai ispită.

Simțeam că moartea m-a cuprins, Pe străzi, într-o oră târzie, Era noapte, și m-a învins, Și parcă trăiam o poezie... Un

Și nu aș fi putut să fiu Ca de neliniști spulberat, Rănit în piept, dar încă viu Și-n zâmbete înmormântat; Dacă voi nu ați fi vrut Să dați

El este cel ce-adună lacrimi Cum nu pot alții într-o viață, Și nu pot strânge-n a lor inimi Tristețile e pe-a sa față... Doar trei

Demult, în cimitirul din oraș, A fost făcut-o-nmormântare, Și ca un semn de bun rămas Am fost s-aprind o lumânare. Dar nu

Închis într-un salon, ascult a ta chemare, Din frunze vestejite de strigăte amare... Cu-ntunecate gânduri trimiți clipe trăite Din neguri

Sculptată în genunchi, Cu rugăciuni de plâns, Al gândului mănunchi În ea îl ține strâns, Căci e îndurerată Simțindu-se povară