Strâns
Nu m-am gândit o clipă că mor Cum la copilul ce eram odată... De vremurile-acelea mi-e dor, Cum îmi este și de tine tată! Căci astăzi timp ne-a
Alegere
Și te-am lăsat să o alegi, Cum n-o făcusem niciodată... Și soarta mi-a ales o fată, Cu ochi mari și reci de piatră. Ți-am
Dorință
Un înger, cum puțini în credință, A îndrăgit o muritoare, Și într-a iubirii dorință Se tot zbătea de frământare... În umbra
Apus
Iubito, încet mă descompun, În vântul care bate, Cu adieri de moarte, Și-n toamnă vise apun... N-ai mai venit ca altădată
Disperare
Într-o confuză așteptare, La viață nu mai sper... Iubito, cu-a ta întristare, M-ai pus într-o „fecioară de fier”.
Noapte
E noapte în orașul întristat... De vânt și ploi ce cad întruna, De ceața-n care apare luna Într-al omului păcat. E
Singurătate
În parcul ce-a legat atâtea inimi Pustiul îl simți de departe, Doar ploaia mai curge în lacrimi Prin foșnetul frunzelor moarte...
Philiphe către copilă
Cine m-a lăsat, în voia Lui de crud, Să văd viața altfel, și altfel s-o aud, Prin ochii unei fiice, prin ale ei urechi, Privesc și-ascult durerea în
Ironie
Iubită fără mâini, Și chipul unui înger, În toate tu răzbuni Cu devastări de fulger. Te văd mereu plângând Iubită fără mâini, De lacrimi sângerând În tot ce-n tine-aduni. Și vrei să mă
Mecanic
Cu piesa ce sunt astăzi, Ce-nvârte-o lume-ntreagă, Uitat rămân pe străzi, Într-o durere largă. Și lumea ce se-nvârte, Învârte-un univers; Cu visele-mi rănite Întregu-i mai complex... Ca
Pietre
De trei zile oamenii au împietrit... Ecoul tăcerii prin parcuri răsună, Și-ntreg orașul pare sculptat în granit, Ca un peisaj biblic într-o
Veșnicie
Urmează-mă pe drumul morții! Ca-n veșnicii legați să fim, Să sfidăm legile sorții În înțelesul nostru infim. Așează-te cu
Rugăciune
Salvează-mă de mine Tată, C-acele fericiri puține, Le curm cu a prihanei faptă, Grăbit, îndepărtat de tine. Lovește-mă cu
Așteptare
În parcul de demult te-aștept, Pe-aceeași bancă părăsită, Pe care mă strângeai la piept Când îți eram și erai ispită.
Tenebre
Simțeam că moartea m-a cuprins, Pe străzi, într-o oră târzie, Era noapte, și m-a învins, Și parcă trăiam o poezie... Un
Recunoștință
Și nu aș fi putut să fiu Ca de neliniști spulberat, Rănit în piept, dar încă viu Și-n zâmbete înmormântat; Dacă voi nu ați fi vrut Să dați
Mezinul
El este cel ce-adună lacrimi Cum nu pot alții într-o viață, Și nu pot strânge-n a lor inimi Tristețile e pe-a sa față... Doar trei
Dragoste
Demult, în cimitirul din oraș, A fost făcut-o-nmormântare, Și ca un semn de bun rămas Am fost s-aprind o lumânare. Dar nu
Blestem
Închis într-un salon, ascult a ta chemare, Din frunze vestejite de strigăte amare... Cu-ntunecate gânduri trimiți clipe trăite Din neguri
La marginile neputinței
Sculptată în genunchi, Cu rugăciuni de plâns, Al gândului mănunchi În ea îl ține strâns, Căci e îndurerată Simțindu-se povară
