Mitică Ion

Orice sfârșit își are începutul Și orice început are sfârșit, Nu-i încă prevăzut neprevăzutul Și răul tinde către infinit. Mi s-a acrit să tot o fac pe mutul Când sunt atâtea lucruri de

E timpul când se numără escrocii, Când se extrag învățături din glume, Când ies în evidență dobitocii Cei mai hulpavi și mai parșivi din lume. Nu mai contează nuanțarea vocii, Nici reluarea de

Am să mă-mbăt să nu mai știu de mine, De ce-i în jurul meu să n-am habar, Chiar dacă știu că n-o să-mi facă bine Am să golesc pahar după pahar. Deși îmi sunt resursele puține Și-s fericit din

De n-aș fi fost atâta de zevzec Mi-aș fi făcut și eu din lemn un cal Și împărțind cadouri a la greque N-aș fi plătit impozitul global. Aș fi putut în rime să mă-ntrec Și cu Homer, dar și cu

Fie vremea bună, rea, Orișicât ar fi de tânt, Sigur nu s-ar îneca Se s-ar ține de... cuvânt.

Vara beau doar bere rece, Iarna numai țuică fiartă Și excursii fac vreo zece Doar pe... hartă.

O spun și cei de la Academie: Ne tragem din Traian și Decebal; Și-așa românul a ajuns să fie Romano-dac și... homosexual.

După datina străbună, Mărțișorul,un bărbat Ne-având unde să-l pună Te-a-nțepat.

Pretinzându-mi o arvună, Statul ăsta mă jupoaie, Deși n-a plouat de-o lună Îi plătesc apa de ploaie.

Fie vremea bună, rea, Orișicât ar fi de tânt, La mal nu s-ar îneca De s-ar ține de... cuvânt.

În cea mai tristă zi din săptămână Te scoli stresat și fără chef de muncă, Nevasta ți se pare prea bătrână Și soarta-n disperare te aruncă. Cum bunăstarea ta se tot amână Și ești sătul de pită

Privindu-mă pe sub breton, Când i-am întins cartea poștală, M-a întrebat:- Par avion? - Nu, i-am răspuns.- Păreți normală!

Îmi place când ninge afară, Când iarna e iarnă polară, Când frigul îmi intră în oase Prin hainele grele și groase. Vrăjită cu vorbe frumoase Nevasta ciorapii mi-i coase, Îmi place când ninge

Când ninge cu frunze uscate Și Crângu-i aproape pustiu, Trecute-s iubirile toate, Căci tânăr n-am cum să mai fiu. Atâtea greșeli și păcate Să tot le regret e târziu Când ninge cu frunze

Noaptea, târziu, Presărată pe străzi Lumina pâlpâie în lămpi adormite Și-n unghere retrase Umbrele șterse Se zbat neputincioase. Numai noi Înglodați în probleme Ne grăbim către casă Încă

Paharul meu e tot mai gol, E tot mai mică partea plină, Dar îmi asum un ultim rol În vremea ce va fi să vină. Plătesc prezentului obol Cu-o viață tristă, de rutină; Paharul meu e tot mai

Secretele rămân tot mai adânci, Din ele se mai trag și-acum foloase, Stau unii neclintiți ca niște stânci În posturi la concurs încă nescoase. Când tu aproape n-ai ce să mănânci Ei își împart

Ploaia răpăie pe casă, Fulgere se văd pe cer, Câinii urlă a mister, Noaptea tot mai grea se lasă. De nimic nu mai îmi pasă, Totul pare efemer, Ploaia răpăie pe casă, Fulgere se văd pe

Banii n-au miros Comenta un boss, Dar pân' la sfârșit Tot l-au mirosit.

În curtea casei mele de la țară, Acolo unde vântul mai adie, Eu mă retrag în fiecare vară Și scriu din când în când o poezie. Căldura mi se pare mai ușoară Sub bolta-rece-a frunzelor de