mircea lacatus

ferice de cei ce și-au văzut părinții bătrâni ai mei au murit tineri aproape că n-am apucat să-i cunosc cine mai are părinți să-i caute să se bucure de ei să-i mângâie pe obraz ca pe

tata tu ești puternic să faci tot ce vreau eu da? ok

se făcea că era noapte o noapte adâncă fără de stele într-o pădure erai și tata era cu tine niciodată nu-l văzusem atât de tânăr era înalt și slab tu atât de frumoasă aproape un copil aveai în

frunza căzută în noroi până mai ieri visa să devină copac între pământ și cer tăcerile sunt tot mai apăsătoare aprindeți odată rugul acela sufletul meu înghețat se răstignește pe fiecare

decembrie înnuorat fereastra dă în curte ziduri înalte surde de două zile sunt la infirmerie cu fruntea lipită de geam încerc să liniștesc un început de ulcer în curte năvălesc soldați

m-am săturat de aceste orașe gigant de poduri de fier trecând peste poduri de piatră trecând peste poduri de oameni trecând m-am săturat de aceste ziduri de oțel ridicate în fața zidurilor de

m-a sunat un domn și m-a întrebat dacă pot să fac aripi pot i-am spus din piatră nici o problemă nu domnule aripi adevărate din pene fulgi și oase nu știu n-am mai făcaut niciodată aripe

e blondă lucru destul de obișnuit în gradina ei însă florile cresc mai înalte decat oamenii violete prin galerii secrete marea le irigă cu rezerva ei de apă îndulcită seara o vezi adesea printre

din ceașca mică uitată în gradină soarbe un graur * pe scaunul vechi o ființă gracilă e umbrela ta * orașul nostru l-am bătut toată vara tu nicăierea * hoața de lună prin fereastra

am plecat să caut nemurirea într o lume fără de cărări mi-a plăcut să-mi fie despărțirea fără lacrimi fără sărutări în desagă multe nu mi-am pus mă feresc de lucruri inutile doar o iconiță cu

iarna se întuneca devreme și noi ne făceam lecțiile la o lampă cu petrol oglinda rotundă prinsă în spatele ei ca într-o magie sporea lumina în odaia noastră ne înghesuiam toți

valeriu gafencu era student și-a murit de ftizie în închisoare în fiecare noapte își punea pe piept sub camașă o cruce ca pe o logodnică avea chipul luminos și trupul ușor de înger valeriu

aceste pietre grele ca niște sarcofage în care îmi îngrop sufletul până la apusul soarelui

într-o bună(rea)zi m-au luat la armată și fratele meu mai tânăr a rămas acasă a împărțit toate cărțile mele prietenilor colecția mea de discuri a dat-o iubitelor mi-a vândut toate

nu te lăsam să pleci dacă știam că în locul tău se mută nudă și nerușinată singurătatea am încuiat ușa am bătut-o în scânduri ferestrele așa le-am lăsat cu umbra ta pe ele m-am depărtat de

uneori pe acoperișul casei noastre se odihnește un albatros el știe că în inima mea vuiește marea și că oasele mele fragile sunt clădite din scoici cântătoare prin venele mele se aleargă

am lucrat la grajdurile împăratului cinci ani neîntrerupt și el mi-a dat doi cai albi din aceia mândrii de paradă căruța e gata mai am să-i pictez câteva flori pe o parte coviltirul l-am făcut