Milian Constantin Bogdan

Daca as aprinde cate o lumanare la fiecare licarire a gandului purtat spre ea mi-ar creste in suflet un cimitir... Noaptea e o lume in care ingerii pariaza la jocul de poker visele

Pune-mi sufletul pe jar incins Taie-mi nenascuta aripa ca atunci cand am sa devin inger... sa nu mai pot zbura... Franturile de cer pictate cu zambetul tau imi amintesc acum de lacrimile

Uneori ma trezesc atât de singur strângându-mi în brațe propriul suflet, respirând din aerul sau... Uneori îngenunchiind între noi ating parcă tristețea lui rănindu-mi palmele în firave

Mi-am plantat trupul la radacina unei rugaciuni crezand ca-si va intinde cuvintele spre sufletul meu...

Lasati-va purtati de vant Respirati frunza-n zbor, Poate eu sunt neinsemnat dar nu si pictura tesuta cu atentie din culorile pasarilor prinsa cu o agrafa de inima mea. Poate eu sunt o

Viața nu e decât un diamant al neantului, o lacrimă pușcăriașă, în care îngerii mei poartă doliu și îmi așează cuvinte pe aripi.

Umbră, îți așezi pașii între aerul din plămânii mei strivindu-mi cuvintele.

Nu pot îngădui să furați trilurile privighetorilor, mult prea cenușiu au adormit copacii ascultându-le gingășia. Până și vântul a-ncercat să le fure trilul, să-l ascunda sub o piatră... Dar

Ce tăcuți sunt astăzi ghioceii... au început sa-mi ningă inima cu același frig pe care l-ai lăsat să doarmă într-o amintire...

Singuratate nocturna- un unghi de galaxie deasupra stelelor

Umbrele fredonează o simfonie, schimb două vorbe cu un copac, îngerii mei poartă doliu, sub o salcie pe o bancă mai zăresc câțiva îngeri care tremură de frig... Ce caut eu aici ? Solitudine,

Solitudine Nu mai veni... cateva pietre m-au ascuns in tine...

Pleoapele strivesc orizontul. E timpul când îngerii îți caută gândul... o stare de transparență a cuvântului sfâșiat de miresme. Și numai toamna, retras în stigătul aerului sub

Orologiul s-a sinucis... Irișii mei întretaie scrumul casant al dimineților. Sub întunericul firelor de nisip am apucat să văd in zbor câteva portative tăcute apoi dansul statuilor

Atât de străin a-nceput să încolțească umbra aceasta în palmele tale... dar dacă lutul meu ar trece prin infern doar o secundă aș fura sufletele sfinților fredonându-ti muzica lor.

Sunt de acord ca omul se naste impreuna cu acea cautare a eului(sinelui) continuua...eu am o idee...poate parea idioata ...dar simt nevoia sa-i dau frau liber.. Daca pana acum s-a cautat explicarea

a visa dincolo de vise e ca si cum Icoana-si picteaza icoana nefiresc totusi pentru o lacrima sa planga iar penele ingerilor sa redevina nimb

Nu plange mare Nu plange pamantule Vino... Vino sa ne uitam pe o secunda impreuna sa fugim cu ea calarind vulturii sa privim rataciti cateva imbratisari ludice apoi sa ascundem in noi

E timpul cand ingerii isi cauta gandul.... un fle de cuib o stare de transparenta a cuvantului onduland sub picaturile de ploaie retrase-n strigatul aerului Si totusi... mi-a ramas

Am ascuns galbenul unei frunze, Visarea Mi-a mai ramas stanca aceasta oarba crestand in mine cenusa Necuvintelor

Iubito îti scriu cu sângele rece al lacrimilor tale crezând ca-mi vei auzi urletul sfâșiat, dar Timpul nu ne mai vrea, e numai vina lui că noi existăm...

*** Simt pulsul micilor păsări în zbor și aș vrea să pot atinge suavele bătăi de aripi însă fără a strivi cerul. Nu pot să uit acel răsărit de privighetori și nu pot să ți-l

Rup atat de tainic Lacrima oftanda a unui inger singur... dulce suspin, Frenezie pictata pe secunda sub fantasme violate discret acel fruct al constiintei mereu fugar spre tenebre...

*** Pictez câteva amintiri undeva într-un colț din spatele retinei tale iubito cerșind lacrimile suspinului tău Îndreaptă-ți privirea spre nicăieri, Nefiind eram amândoi.