Milian Constantin Bogdan

Îngrop oceanul în miresmele soarelui trezind peisajul la forma și culoarea Gândului

Vis Sfartecata imagine In care linistea devine halucinatie auditiva Speranta, Si poate gnosticul eu de altadata Renaste pulberea inexorabilei cruci Rastihnind pana si plansetul propriului

Viziune Corabii pline de crima Sosesc in porturile lumii. Suspina timpul zvagnind in capcanele Geomagnezice. Moartea obosita atarna pe cruce Privind in dreapta la Isus Iar in stanga ne

E timpul cand ingerii isi cauta gandul.... un fle de cuib o stare de transparenta a cuvantului onduland sub picaturile de ploaie retrase-n strigatul aerului Si totusi... mi-a ramas

Nu plange mare Nu plange pamantule Vino... Vino sa ne uitam pe o secunda impreuna sa fugim cu ea calarind vulturii sa privim rataciti cateva imbratisari ludice apoi sa ascundem in noi

*** Cuprins într-un elizeu Înghițindu-mă lacunele mâncătoare de intelect clipesc în absurd. Un lapsus de iubire trezind ROGVAIV-ul tărâm de viață.

Rup atat de tainic Lacrima oftanda a unui inger singur... dulce suspin, Frenezie pictata pe secunda sub fantasme violate discret acel fruct al constiintei mereu fugar spre tenebre...

Sunt de acord ca omul se naste impreuna cu acea cautare a eului(sinelui) continuua...eu am o idee...poate parea idioata ...dar simt nevoia sa-i dau frau liber.. Daca pana acum s-a cautat explicarea

Lasati-va purtati de vant Respirati frunza-n zbor, Poate eu sunt neinsemnat dar nu si pictura tesuta cu atentie din culorile pasarilor prinsa cu o agrafa de inima mea. Poate eu sunt o

Pune-mi sufletul pe jar incins Taie-mi nenascuta aripa ca atunci cand am sa devin inger... sa nu mai pot zbura... Franturile de cer pictate cu zambetul tau imi amintesc acum de lacrimile

Umblam Doamne cu gleznele unor franturi de cer cu sufletul descult ratacind sub pasii unei umile secunde. Iarta-ma, doar ascundeam tacerea din aripa crescanda a unui Inger.

*** Pleoapele își savurează Veșnicul întuneric Aerul își respiră porția de om Doar cerul jubilează distorsionând Aureola

Atât de străin a-nceput să încolțească umbra aceasta în palmele tale... dar dacă lutul meu ar trece prin infern doar o secundă aș fura sufletele sfinților fredonându-ti muzica lor.

Pleoapele strivesc orizontul. E timpul când îngerii îți caută gândul... o stare de transparență a cuvântului sfâșiat de miresme. Și numai toamna, retras în stigătul aerului sub

Solitudine Nu mai veni... cateva pietre m-au ascuns in tine...

Daca as aprinde cate o lumanare la fiecare licarire a gandului purtat spre ea mi-ar creste in suflet un cimitir... Noaptea e o lume in care ingerii pariaza la jocul de poker visele

*** Pictez câteva amintiri undeva într-un colț din spatele retinei tale iubito cerșind lacrimile suspinului tău Îndreaptă-ți privirea spre nicăieri, Nefiind eram amândoi.

a visa dincolo de vise e ca si cum Icoana-si picteaza icoana nefiresc totusi pentru o lacrima sa planga iar penele ingerilor sa redevina nimb

Iubito îti scriu cu sângele rece al lacrimilor tale crezând ca-mi vei auzi urletul sfâșiat, dar Timpul nu ne mai vrea, e numai vina lui că noi existăm...

Nu pot îngădui să furați trilurile privighetorilor, mult prea cenușiu au adormit copacii ascultându-le gingășia. Până și vântul a-ncercat să le fure trilul, să-l ascunda sub o piatră... Dar

Viața nu e decât un diamant al neantului, o lacrimă pușcăriașă, în care îngerii mei poartă doliu și îmi așează cuvinte pe aripi.

In seara asta am iesit la o plimbare discreta. Arcuind cateva stele, sfidand cateva particule amorfe imi reiau zborul spre fiinta.

Parcul Departe și pustiu Îngropați copacii în amurg Cu fețele tristeții mele. Arborii Parcul cenușiu, Geamătul lor sau al meu; Frigul lor sau al meu Curcubee de lilieci deasupra-mi Se

*** Atât de neumblate Sunt străzile acestui infern Iar din mila simplilor trecători Ramân doar sinistre ganduri Prea împovărate pentru un singur Dumnezeu.