Mihail Valentin

Moartea unui demon Cu un vers eu nasc visare, Cu o șoaptă nasc avânt; În rest totul e uitare, Tot e vechi pe-acest pământ. Doar un vis e viața-ntreagă, A trăi e-un ideal, Zi și noapte,

Momentul așteptării Pare și mai puțin acum Momentul așteptării Să fie doar atât: un fum, O fars-a-nstrăinării. Nu pare-a fi același cânt, Supus însingurării, Nici rătăcit pe-un vechi

Negându-mi nașterea Milioane și milioane de ani de evoluție deasupra mea veghează, În spațiul neclintit de timp regăsesc întunericul cosmic din suflet; Dacă toți pământenii mi-ar cere azi să

Și, dacă noi nu vom fi… “Cât de repede trece Viața noastră, iubito”- Cât de rău îmi pare Că așa spuneam atunci Și că nu am greșit. Au trecut ani între noi, Au trecut ani și eu încă Mai

Nimic nu ne desparte Visez cu propriul meu cuvânt Către iubirea noastră, Chiar dacă știu că-n cerul sfânt E soarta mea nefastă. Celeste roiuri de lumini Se-ndreaptă către tine, Când te

Nu mă schimb Atâta timp Cât în mâna mea Va mai fi lumină, Măcar o zi senină, Toți de asta-ar vrea, Nu mă schimb. Cadru mort, Frig, și vis, și glumă… Totul n-are sens, Tot e-un truc

Nu mai contează Credeam că universul poetic Poate să nască Lumini Mult mai departe De imaginație. Păcat Că nu suntem toți Ce ne vrem a fi; Și totuși, Lumina va exista mereu Undeva

Nu pot să trăiesc fără tine Iubito, În clipa nebuniei, în clipa disperării, Când lumea întreagă se întoarce împotriva mea, Atunci când singurul lucru rămas este moartea, Te caut cu

Nu totdeauna Mi se pare Că am fost cândva Copil; Mi se pare Că voi fi cândva Bătrân; Singurul lucru Care nu mi se pare Este că sunt Geniu- Nu totdeauna Abstractul Este și ireal…

Nu vei găsi nimic mai sfânt Crezând iubirea unui geniu A fi nimic pe-acest pământ, Mi-e frică doar că-n alt mileniu Nu vei găsi nimic mai sfânt.

O lume care nu mă merită Trăiesc într-o lume care nu mă merită; Tot ceea ce am vrut cândva să fac Depășește cu mult realitatea. Visurile mele Sunt aspirații prea profunde Pentru

Odă unei flori Am întâlnit o roză-n cale Și roza-aceasta, caldă, dulce, Și-a spus iubirea ei de floare. Eu n-am știut că vrea să spună Aceeași rugă fără

Pasul cel din urmă Te-am uitat într-un timp în care Nu mai are sens să mă-ntreb: “Unde ești?” E timpul de care eu, doar, aparțin. Epoca legendei se scrie însă azi, De firele poveștii urzite

Pentru că Pentru că universul Se clatină, Pentru că firele țesute Nu au esență, Pentru că drumul Are sfârșit, Pentru că ochii-mi sunt în rouă, Eu M-am oprit.

Pentru cele care nu au iubire Ați întâlnit cândva Ceea ce nici astăzi Nu credeți că există: Adevărul este Că eu sunt Mai mult decât ați văzut voi Într-o clipă. Acum nu mai vreți să stiți

Plină de farmec Te caut atât de des... Găsesc în mine un gol imens. Nu pot să vreau mai mult de la soartă, Nici de la tine. E-atât de dureroasă confruntarea Cu realitatea viselor

Priveghi Am fost acolo unde toate Cu totul vor să fie una Și, de nimic încătușate, Devin nimic cu toate-ntruna. Am fost acolo unde stele, Arzând de tainice chemări, Umbresc vechi turnuri

Schimbare Voi încerca să păstrez aceleași valori Care până acum păreau a fi totul, Voi căuta să le dau aceleași puteri, Deși, cum se pare, va fi altul

Tenebre Privesc bolta înstelată Cu luciri de ametist; Făr-iubirea-mi adulată, Sufletu-mi e-atât de trist. Aura-mi de calde gânduri, Toate visurile-mi dulci, Regăsite între scânduri, Se

Timp Caravană de nopți și de zile; Lumină și-ntuneric Nu a fost- Regăsești Unirea în toate, Chiar de treci Pe tărâmul anost.

Pescarusul Stiti despre om? Printre multele definitii, El mai si zboara; Precum spunea Cehov, El mai este si spulberat... Dar declaratia acestui zbor, Mai ales cand e

Credeam Credeam că cerul, Stelele, Sunt doar sclipiri A ceea ce a fost Cu mii de ani în urmă- Timpul nu uită, Timpul nu iartă.

Dacă De aș putea iubi, doar într-o șoaptă Aș pune-ntregul vis speranța ce mi-o poartă Și strigătul etern din inima-mi necoaptă Ar ridica spre cer prea dulcea-mi soartă. De aș putea