Poezie
Pasul cel din urmă
1 min lectură·
Mediu
Pasul cel din urmă
Te-am uitat într-un timp în care
Nu mai are sens să mă-ntreb:
“Unde ești?”
E timpul de care eu, doar, aparțin.
Epoca legendei se scrie însă azi,
De firele poveștii urzite par de ieri.
Cea mai frumoasă legendă de azi înainte
Știu că va fi agonia aceea fără de timp
În care o stafie se va chinui să existe,
Bântuind o viață de care, aproape mereu,
Ar vrea să fugă.
Nu, n-aș vorbi acum de moarte-n sensul ei,
Ci aș vorbi mai mult de chinul de a avea timp,
De chinul de a măsura tumultul nepotrivit,
Dangătul obsedant al lumii vii,
În umbra neiertătoare a nopții eterne,
Umbră pe care o simți mereu aproape
Și care știi, de fapt, că ești și tu.
Nu-mi mai pun întrebarea de ce ești acolo…
Pentru mine;
Mă întreb doar când mă voi întoarce eu
Și cum ar fi ca cel mai logic om
Să moară cu ochii-mpăienjeniți de lacrimi
Și cu fericirea unui vals de demult în suflet-
Același om, despre care s-a spus
Că simte tot și că nu simte nimic, va trebui să facă
Pasul cel din urmă.
001.258
0