Poezie
Ai venit de nicăieri
1 min lectură·
Mediu
Iubire, ai venit de nicăieri
Și mă privești de parcă mă cunoști demult, demult.
Mă simți, te simt, și parcă totuși nu te-aș vrea...
Ești ca un destin implacabil,
O fericire profundă, un vis
Atât de frumos și atât de real...
Te doresc, mă dorești, împreună suntem eterni.
Da, suntem parcă deasupra lumii,
Ca niște zeități cu putere supremă
Care nu mai simt nevoia să o arate.
Dar asta înseamnă că începe căderea,
Că de aici înainte, cu visul în noi,
Ne ducem încet către moarte.
Mi-e frică să nu te simți atât de iubită,
Când poate că viața ne va rupe în două
Și ce mai poți simți când ești singur,
Atunci când nu mai e nimic înainte?
Mi-e frică să nu ne fie dor unul de altul
Chiar și atunci când suntem
Ochi în ochi, mână în mână, aceeași inimă...
002194
0