Mihail Valentin

Despre cuvânt Ceea ce poate fi mai frumos Din visele mărețe ale lumii Ar rămâne pentru noi un mister Dacă nu ar exista cuvinte… Noi suntem mereu alții Și așa am vrea să și fim, Dar totul

Destinul lacrimilor tale Tumult de neștiute gânduri O, lume plină de-nțelesuri!... N-ai viitor, nici începuturi, Ai doar speranță. Căci tu nu ești decât o ființă Trăind cu

Din când în când Din când în când ne ducem- Din când în când venim… Vărsăm venin adesea, Dar mult mai rar iubim. Mi-e-atât de dor de tine Că-n urmă-ți încă plâng, Că nu mai am

Din umbra lumii eterne Chiar nu-nțelegi Că te iubesc Mai mult decât te va putea iubi Cineva vreodată? Cu ce-am greșit Că înțeleg lumea Mai mult ca toți? Crezi că dacă s-ar fi putut

Dincolo de mască Eu voi purta-n fiece zi o mască- Azi una, mâine una, și-n vecii vecilor. Eu cutez a ascunde de fața mea regească Chiar lumea preamărită și-n fal-a îngerilor...

Doar cu tine Acolo unde cerul și marea Se-ntâlnesc, pe cărări de azur, Acolo mă duce visarea Și iubirea ce-n mine-i arzând. Atunci când privesc jos în mare, Eu văd nesfârșitul adânc Al

E doar un vis Măsoară-ți moartea, ființă uitată, E doar un vis că tu poți fi mai mult… Măsoară-ți moartea și ce vrei a-mi cere, Ce poți să speri; din ce par eu, ce-i vânt… Nu-mi cere visul

E singurul lucru Nu spune despre mine Că nu-mi pasă De ceea ce se-ntâmplă-n jurul meu… Da, nu mai am același zâmbet, Și visul meu, de-acum, este tăcerea. Poate că nu mai știu să cânt și

Gândiri de geniu Floare curată, roză prea senină, Întreaga-mi soartă astăzi ți se-nchină; Nu te speria de recea-mi nemurire, Caci ființa mea e plină de iubire. Eu te iubesc ca pe o rază

Gânduri de Crăciun Cândva, demult, în caldă iesle, S-a fost născut un pui de zeu Și dintre-atât de multe-odrasle S-a ridicat spunând că eu, Eu ființa searbădă și tristă, Născând

În toate E noapte încă: luna domină neagra mare, Împrăștiind lumină pe valuri mișcătoare. Dar n-a fost veșnic noapte, lumina nu-i un vis, Ci luna ce veghează rămâne vis aprins… Răsfrânte

Între două lumi Mergeam... Pe un drum drept Ce părea nesfârșit- Deasupra lumii nori nu erau încă; De-o parte și de alta, În față și în spate, Vedeam mereu copaci înverziți. De

Iubind ca marea Privește, iubito, și marea și cerul Cu stelele ce strălucesc, Privește corola de lacrimi a lumii În valuri ce de stânci se izbesc. Privește tu luna, cu razele

În alte sfere Mi-aduc aminte că de mic Visam la nemurire, C-atunci speram să am un pic, Măcar, de fericire... Dar viața noastră e un val, Urmat apoi de altul; Pierdut cu timpul de

În fosta-mi cale oarbă Aș vrea să am un copil Cu ochii mei, Cu zâmbetul meu… Să-mi amintesc, privindu-l, Ce-am fost și eu cândva. Aș vrea să-l strâng în brațe, Să-l mângâi ne-ncetat… Un

Lumina vieții La Poarta Nemuririi inima-mi caldă încă începu brusc să bată, Sufletu-mi avid de îngeri plecase parcă demult de pe pământ, Zile după zile, nopți după nopți, străbătând, într-un

Mai bine mor Ce lume pierduta… Unde oare sunt intelesurile frumoase Ale inceputului vietii ? A uitat Omul de ultima sansa ? Dar viata pe pamant nu este rai, Nu-ti poti cauta fericirea in ea,