Mihail Valentin

Prea multe povești Am scris foarte multe povești, Foarte multe iubiri am cântat, Foarte multe legende sau vise Ce cuprind adevăr și minciuni… Totul a fost frumos- și fericit, și dureros… Un

Primește-n dar o floare O zi din viață- pare A nu fi fost atinsă; Primește-n dar o floare: Speranța mea nestinsă... Sa nu uiți cum că visul Ce pare ireal Ne leagă de abisul Înaltului

Puterea de a visa Nutresc pentru tine Un sentiment etern; Anii nu vor putea stinge În curgerea lor Flacăra iubirii mele. Tu reprezinți idealul meu Așa cum ești. Să nu te schimbi, Să nu

Răspuns la amintire Vrei să iubești, când nu mă crezi în stare Să fiu și om și înger și nimic? De ce ar fi un om, de ce el oare Ar face visul tău prea fericit; Să-ți fie vrajă-n suflet, fără

Revoltă înnăbușită Un singur gând etern povară, împărtașit de mii de vieți A fost o lacrimă amară, născută-n veșnice tristeți; Dureri profunde stăruinde și visuri noi și vechi credințe Au dat

Rostind un monolog N-ar avea sens să scriu povestea noastră- S-ar pierde-o viață-n mult prea multe rânduri. E-atât de simplu: moarte sau viață, Căci n-au fost fapte, au fost numai

Schimbat atât de mult În mijlocul nopții visez realitatea; Amintirile umbrei ce-am fost Luminează umbra care sunt astăzi. Mistuindu-mă sub flăcările trecutului, Tind către frigul

Și dacă Și dacă nu mă poți iubi, Și dacă dragoste nu este, Când noi cu toții vom muri, Rămâne-n urmă o poveste…

Și totuși Și totuși cerul e senin, În voci de păsări ce se-avântă În visul lor despre sublim Spre înălțimi, în timp ce cântă. Eu, ca mereu, plângând în somn- Durerea mea e mută

Singurul lucru serios Nu scriu în speranța De a atinge, odată, Idealul, Căci reprezint eu însumi Un ideal. Nu scriu pentru ziua de azi, Pentru cei care acum Nu mă ascultă, Ci pentru cei

Speranțe deșarte Voi sunteți gânduri de profeți, voi sunteți lacrimi calde, Și prin văpăi, și prin nămeți, rămâneți mai departe, Așa cum stelele arzând în ochii-mi o să scalde Iubirea pură ce

Sunet de clopot Un dangăt adânc și lugubru Se naște Și moare; Pe rând, Deznădejdea Și gândul meu sumbru Se-nalță-n sufletu-mi plângând.

Sunt singurul care suspină Marea ascunde în valuri ce plâng Taina iubirilor mele. Privesc când pe unde visul mi-alung Norii, cortină de stele. Luna stăpână îl face mai lung- Extazul

Te joci cu sufletul meu Oare te joci cu sufletul meu? Atâta iubire, atâtea aspirații… Pot să cred că le-am întâlnit în inima ta? Câtă fericire mi-a stârnit numai gândul Că m-ai putea

Timpul e-n zadar Clipe de visare, Clipe trecătoare, Clipe de amar, Fără de hotar; Dacă nu se moare, Timpul e-n zadar.

Tot ce pierdut e printre ruine Deschide ochii, soare de vară Ce nu cuprinde rază amară… Nouă minune, caută-n mine Tot ce pierdut e printre ruine: Ani și destine, Timpul ce vine, Cetăți

Trecutul de vrea să m-absoarbă Mormântul de marmură albă: Un om s-a pierdut în pământ; Trecutul de vrea să m-absoarbă, Renunț și la rău și la sfânt.

Tu ai o cupă Unde e Roma din noi? Unde e călătorul mereu în căutare…? Pierdem pas cu pas, părând că mergem mereu înapoi, Rătăcim printre umbre, căutând lumina din noi… Opriți-vă puțin: Nu

Un nou mileniu Un nou mileniu, Lacrimi ne-ntrecute Speram să-mi amintesc ca fiind trecut. Nici noi, nici Dumnezeu, Destinu-n cale nu l-am așternut. Păcat nu este ; Greșind cu trup și

Un ultim visător Tăcere... E frig și-un cer acoperit de nori. Privesc în jur- toți sunt absenți, Pierduți de realitate... Unde e timpul demult trecut? E frig, în soarele amiezii, E frig în

Unde ești? Văd lumea ca pe-o scenă și mă-ngrozesc de ea, Mă-ntorc la tine, floare, unde ești?… S-a stins demult privirea mea, Îmi lipsesc azi fericitele povești Din timpurile-n care mai eram

Voi căuta mereu Voi căuta mereu Esența. Cineva mi-a spus Că sunt prea deștept Pentru ceea ce sunt, Dar eu nu caut Inteligență; Eu nu caut putere Sau bani; Eu Voi căuta mereu Adevăr.

Vreau visul Am iubit cândva, Dar lumea Nu mai avea loc și pentru mine. Ca să-nving timpul, Am rămas cu visul. Poate că visul nu mai e nici vis, Poate că până acum Am pierdut Mai