Mihail Gabriela

Încerc să-ți citesc gândul pe care l-ai lăsat în antreu cuibărit lângă pantofii plini de noroi și cu miros de cărbuni încinși. L-ai pedepsit pentru că nu te-a lăsat să-ți aduni cuvintele

Este noapte grea, adâncă, Peste dealuri cad troiene, Un lup urlă sus pe stâncă, Fulgii ne sclipesc pe gene. Zăpada-i prea afânată Și ninge fără-ncetare, Calc mărunt, merg încordată, Să

Din gânduri albastre ne plămădim visele presărate cu puțin rozmarin și nu-mă-uita. Le așezăm pe pânza sufletului, apoi le colorăm cu puțin violet și verde și beu-ciel, ca să

Mă topesc în razele fierbinți ale soarelui din lunga dimineață de august ce se prelinge mlădioasă pe covorul verde, al timpului prezent. Mă simt purtată de adierea vântului obraznic ce îmi

Pipăruș e un voinic Șugubăț fără pereche, Este rotofei și mic Și se plimbă prin ureche. Și dacă nu ești atent, El îți lasă murdărie Chiar de te-ai spălat recent, Te trezești c-o

Pași tăcuți rătăcesc pe alei... iarna mă prinde de mână, mă aduce aproape de inima ta visând la dragostea amară și udă rămasă stingheră în colțul atriului stâng...

Să pot să fiu ce n-am fost niciodată Și să visez la ce am vrut cândva, Să dăruiesc un strop din viața-mi toată, Să-ntind o mână sigură cuiva. Să-i spun șoptit cuvinte nerostite Și gândul

Vreau să strâng lacrimile, în lutul existenței, să îngrop tristețile în negura timpului, să zidesc teama, în zidul curajului, iar neputința să o arunc, în refluxul zbuciumat al

Vânturi venite văd vremuri vrăjite, Voci viscolite vor vise vorbite, Văd veșnicia vibrând, vaste voaluri, Vechiul veșmânt vesperal varsă valuri...

Mai ieri, treceai pedant pe stradă Þinând bastonul într-o mână, Puneai garoafa să se vadă, În buzunar, la haina bună. Îți potriveai la ochi monoclul Și salutai dama pe care, O

Mă doare tristețea din tine, Mă doare tăcerea din noi, Mă tângui că poate de mâine Întregul se-mparte la doi. Mă doare să-ți știu neputința, Mă chinui să n-aud nimic, Mă doare că

M-am ascuns în spatele privirilor tale răzlețe, ți-am ascultat fiecare fior ce-ți cădea zgomotos pe lunga trenă a pasiunilor fierbinți, am respirat cu insolență aerul timid cu care încercai

Clipele se scurg prin clepsidra sufletului risipindu-se chicotind pătimașe pe drumul prăfuit al destinului... Se pierd speriate în negura umedă și mucegăită a vremii ascunzânu-și urmele

Noapte înlănțuită cu zale amare, lasă-ți angelicul trup să se legene printre norii obosiți ce se clatină iar și iar, într-o veșnicie crispată la intrarea în empireu. nu mă acoperi la

Nu știu dacă ești tu, cel real, sau doar în mintea mea o pată de culoare ce prinde contur în nuanțe diferite. Dacă închid ochii, mi-e frică să nu stric imaginea ce se reflectă perfect în

E noapte de toamnă adâncă și rece Iar ceața-i prea deasă în parc, pe alei, Se scutură plopii și vântul tot trece Prin crengile rupte de anii cei grei. Ce neagră e noaptea, e neagră și

Un călător pe drumul vieții, Ce-și plimbă sufletul rănit, Un chip brăzdat de anii bătrâneții, Ce se întreabă unde a greșit? Cu mâna tremurândă pe toiagul, Ce-ți însoțește pașii zi de

Pe cer strălucește-un soare cu putere tare, tare... Iară jos, lângă copac stă trântită lenea mare. Munca,harnică cum e, treaba singură și-o face iar pe lene-o lasă-n pace. Dar, văzând

Am avut un somn foarte agitat... nu știu ce anume am visat, că nu-mi mai amintesc, dar m-am trezit în mirosul amețitor al fânului proaspăt cosit din străjacul ce mi-l făcuse bunica atunci când

Ce-nseamnă pentru tine,altă fiintă Mai bulversată decât tot ce-a fost, Un șir de îndoieli și de suspine O explicație prea lungă,fără rost? Un alter ego-al existenței mele Ce umblă

Un drum prăfuit se întinde-nainte, Un drum fără iarbă și fără sfârșit, Copacul ce-așteaptă o ploaie cuminte Și corbul cel negru în el pripășit. O creangă atârnă pierdută-n uitare Cu

Era un univers pictat cu rouă, Un univers prea mare, dar prea mic Să-l pot păstra în mâinile amândouă L-am căutat: nu mai era nimic... Un univers al lacrimilor blânde, Și jocului

Din primăvară până-n vară, Lăsăm lumina să se scurgă Peste păduri cu frunza-n dungă, O frunză încă mult prea rară. Rămasă tristă de cu seară, Micuța mierlă angelină, Cu glasul ei de