Era un univers pictat cu rouă,
Un univers prea mare, dar prea mic
Să-l pot păstra în mâinile amândouă
L-am căutat: nu mai era nimic...
Un univers al lacrimilor blânde,
Și jocului
Trec zilele se duc în zbor
Se duc în depărtare,
Alunecă un nor ușor
Pierzându-se în zare.
Și soarele strălucitor
Se duce să se culce
Și-amurgul serii răcoros
Se lasă lin și dulce.
Am lăsat în urmă Aiudul și am început să urcăm pe drumul ce șerpuiește prin pădurea ce poartă numele orașului pe care tocmai îl părăsisem. Ne înghesuiam unii în alții în autobuzul obosit de vreme
Un călător pe drumul vieții,
Ce-și plimbă sufletul rănit,
Un chip brăzdat de anii bătrâneții,
Ce se întreabă unde a greșit?
Cu mâna tremurândă pe toiagul,
Ce-ți însoțește pașii zi de
Vreau să strâng lacrimile,
în lutul existenței,
să îngrop tristețile în negura timpului,
să zidesc teama,
în zidul curajului,
iar neputința să o arunc,
în refluxul zbuciumat al
Încătușați prin valurile mării,
ne căutăm îndelung,
răspunsurile pierdute
prin adierea vântului,
ce ne unduie trupurile
obosite, de dezmierdări
pătimașe.
Nisipul plictisit
de
Ce-nseamnă pentru tine,altă fiintă
Mai bulversată decât tot ce-a fost,
Un șir de îndoieli și de suspine
O explicație prea lungă,fără rost?
Un alter ego-al existenței mele
Ce umblă
MG