Cârciuma lui Schiopu

Când Ion a Cuțitașului intră în cârciuma lui Șchiopu, acesta nebăgându-l în seamă continua să se contrazică cu nevastă-sa. Ion se apropie de tejghea și ceru o halbă de bere, dar Șchioupu cu nevastă-sa ”cotcodăceu” de parcă nici nu îl văzuseră. – Dă-mi o bere bă! Sau ești surd?... Vezi că mintenaș îți destup eu urechile de măgar!... trânti Ion cu pumnul în tejghea. Șchiopu vru să răspundă ceva, însă privirea sferdelitoare a Cuțitașului, îi îngheță cuvintele pe buze. – Toarnă-mi repede o bere, țâța cui ai supt-o, că îți crăp capul ca pe un dovleac! – Nu se cuvine așa gazdă* bună... încercă Șchiopu să-l înduplece, însă vocea groasă a Cuțitașului îl întrerupse: – Nu te găzdălui cu mine, crucifixu mă-ti, că-ți smulg urechile! Șchiopu puse halba pe tejghea și îi făcu semn femeii să iasă. Nu-l mai putea răbda pe a Cuțitașului. Cât să-l mai rabde... cât?... Și la o adică de ce să-l mai rabde?... Atâta liniște avea și el, cât acesta era închis, cum ieșea din pușcărie, adio liniște! Ori de câte ori intra în cârciumă, făcea praf totul. Prăpăd rămânea în urma lui. Ce-i drept se mai băteau și alții, și încă destul de des, căci unde să se răfuiască oamenii dacă nu în cârciumă?... De aceea a lăsat Dumnezeu cârciuma pe lume, să bea omul, un pahar la necaz sau la bucurie, să bată palma pentru un iarmaroc cinstit, sau să tragă, colo un par, două, peste spinarea mejdașului de-a băgat plugul în țarina sa, sau flăcăului ce-a tras cu ochiul muierii, sau ibovnicii sale... așa e omenește! Dar Ion a Cuțitașului când intră pe ușă, nu ieșea până nu spărgea totul – mese, scaune, sticle, pahare... Comanda de băut la toți, iar când trebuia să plătească începea: ”Noi nu am băut atâta! Nu mă fura împuțitule, că-ți dau drumu la mațe pe jos!” Și începea Armaghedonul. Încercase să nu-i ceară bani, dar nici așa nu era bine, pentru că Ion întorcea placa: ”Crucifixul mă-tii de porc! Drept cine mă iei? Ha? Crezi că nu am bani, mă crezi colduș** ai? Paștele mă-ti, te omor mă căcăciosule și te plătesc în aur ca pe unul bun!” Și iar începea să spargă totul. Nu, nu-l mai putea răbda, cât să-l mai rabde... cât?... Și la o adică, de ce să-l mai rabde? – Bă muceo, tu nu vezi că halba asta e goală?... sparse Ion a Cuțitașului halba de perete. Adu alta! că-ți sparg căpățâna aia bleagă! – Muiere, dă-mi o halbă curată! Strigă Șchiopu. Femeia palidă, ca un cadavru, intră și puse, cu mâinele tremurânde, halba pe tejghea. * * * ”Horincu-u-uța la ce-i bună-ă-ă, Horincu-u-uța la ce-i bună-ă-ă? De băut s’ara pe lună-ă-ă, Cu măndra care-i nebună-ă-ă...” Cânta Ion a Cuțitașului, ținând srâns, în fiecare mână câte o sticlă de ”Secerică”. Atât a luat din cărciuma lui Șchiopu, restul a spart totul și i-a tras vreo două și lui peste bot! – Să mă țină minte, crucifixul mamii lui de porc!.. Dar ce-i cu mine? De ce se învărte ulița?... ”Horincu-u-uța la ce-i bună-ă-ă...” Să țină careva ulița! Ce-i asta?... Am băut eu și mai mult... Până la Ancuța nu e departe! Încă un pic, hai a Cuțitașului, ce naiba?!... Da ce-mi mai arde rânza***, of Doamne! Las că beau o cană de more**** la Ancuța și îmi trece! Da ce-mi mai vuiește în urechii, și tot îmi bagă cineva lumina în ochi... ”Horincu-u-uța la ce-i bună-ă-ă...” Au-u-u ce mă mai arde!.. Crucifixul mă-ti de... au-u-u!... * * * A treia zi, prin fața cărciumii lui Șchiopu, trecea o înmormântare. Oamenii din sat, mai mult din datorie creștinească, îl conduceau pe Ion a Cuțitașului pe ultimul său drum. Șchiopu rezemat, de ușa cârciumii, zâmbind amar de trist șopti: – Ce zici a Cuțitașului, nu intri la o halbă?.. * Gazdă – gospodar. ** Colduș – cerșetor. *** Rânza – stomac. ****More – zeamă de varză murată.