Și am înmulțit timpul
sperând la mai puțin...,
am încercat și infinitul
să-l readuc în mâine...,
împărțind restul cu înmulțirea
și scăzutul cu metafora...,
dar tot o veșnicie
mi-a
Priveam în goliciunea
cerului negru de august,
cum stele o lua-o la vale,
cum cădeau total lipsite
de ideea unei gravitații,
în marea oceanului de libertate.
Oare se grăbesc pentru că vor,
ori
Vino, vino tu regina mea repejor, lângă mine la geam și aruncă o privire, așa, în grabă, doar ca să vezi fulgi de nea, cât de mari or fi?, cât o stea?, cât o stea de zăpadă? Nu, nu știu,
Mă simt apăsat
de un nor ruginit
de atâta apă.
Simt cum stelele
sunt apăsate și ele,
cum Saturn își
dezbracă inelele.
Simt cum îmi dezbrac
și eu amintirile
ca o haină ruginită,
simt
Dacă aș avea
capul retezat,
ca o acvilă
în ultimele clipe,
corpul meu ar mai trăi oare?
Sau ar continua să umble
de jur împrejur,
decapitat...
Aș mai avea suflet,
ori aș
Pârâul timpului
curgând părea
un timp umed
de atâta împietruire
în prezent!
Picături sclipitoare
din suferința durerii
și unghiul drept
atât de strâmb
deformat de
piatra
Mi-e negru
albastrul purpuriu
de cer încenușit,
și greu gândul
apăsând un nod
de creier,
și mai albastru
înroșit din focul
nearzând,
mai gri de piatră
rătăcind în lume
mai fără de
Pierzaniile lumii
se încolăcesc pe pereți aburiți
nădușind rouă
de dor de om
și ploaia seculară
de nu mă mai lasă
și gândul gândului
de spirit orb strălucind
în licărirea ta argintie
ca
Ce fiară mai sunt, Doamne!
M-am încumetat să mușc din
lumina felinarelor ascunse,
crezând răsăritul
mai aproape
Mă întreb dac-ai veni mai în grabă,
ori ar trebui să mușc
și
din
lumina
Într-o noapte argintie cu
tot de stele în cădere,
ciudat lucru,
un înger bucălat îmi apăruse
cu păr învălurit și îmblondat, era
poate venise cu o stea...
- Ce vrei de la mine?,
l-am
Firul de iarbă vernil
îmi mângâia tâmpla stângă,
niciodată atingându-se de
cea dreaptă,
vidul începea prin
a se împlini
cu bucăți de particule
de nevid,
dintr-o lume străină mie,
de pe
eu iubesc, tu iubești,
el, ea iubește,
noi pivim în tăcere cum firul ierbii până la cer se înalță, crește, ne cățărăm prin chinuri pe-o lacrimă înălțându-se de pe-un nor privim al nostru
Apăsarea nodului
unui nor înnodat,
și fulgurația de neant
din delirul
lăuntrului înnebunit,
înflăcărare a unei
inimi renăscute
din curcubeul
încenușit...
S-ar putea că
este?,
ori s-ar
Străfundul
irisului de
rocă vulcanică
împietruită
mai ardea un ruginiu
de viață în
licărirea răcită
încenușită și
înlăcrimată și
netrecută încă...
Și încă mai da,
și tot așa
Ceva-ul albastrului
de cer s-a întors
către nimicul
de ochi prăfuit,
iar inima
către un dor
ce tinde
în nemărginitul infinit.
Ai plecat?,
de nu mai ești,
că nici respiri,
nici mă
Stele căzătoare ca fulgi
și fulguire căzătoare
ca stele,
apă amară de ploaie
ca pârâuri de lacrimi și
pârâuri de ploaie ca
apă amară înlăcrimată,
pământ smolit de
atâta negru ca
smoală de
Nu pot să-mi ascult inima!
Dacă aș face-o, mă tem
că mai degrabă te-aș altoi cu o
rădăcină ca de creangă
de păr,
te-aș altoi așa, cu smoală fumegândă
Peste ani,
ori de câte ori mi s-ar
I.
aer plutind
străzi prăfuite
aripi transparente
poate roșul meu curgând
stare nebună de somnolență
pășind poate zburând
deasupra străzilor străine
necunoscutul
Puncte dispersate
cenușii
pe-o pânză
cenușie în negru
trasând un pulsar
de inimă,
și comete înghețate
rătăcindu-se în vid
în coadă cu
negrul lumii
pierzându-se și
disperându-se
