Poezii

I. aer plutind străzi prăfuite aripi transparente poate roșul meu curgând stare nebună de somnolență pășind poate zburând deasupra străzilor străine necunoscutul

Nu pot să-mi ascult inima! Dacă aș face-o, mă tem că mai degrabă te-aș altoi cu o rădăcină ca de creangă de păr, te-aș altoi așa, cu smoală fumegândă Peste ani, ori de câte ori mi s-ar

Într-o noapte argintie cu tot de stele în cădere, ciudat lucru, un înger bucălat îmi apăruse cu păr învălurit și îmblondat, era poate venise cu o stea... - Ce vrei de la mine?, l-am

Firul de iarbă vernil îmi mângâia tâmpla stângă, niciodată atingându-se de cea dreaptă, vidul începea prin a se împlini cu bucăți de particule de nevid, dintr-o lume străină mie, de pe

Dă-mi să poposesc aici în vârful literei tale timp de-o viață și-un minut! Ce mă fac, spune, de așa e și viața: un urcuș un coborâș un urcuș un coborâș Îmi vine să cred că am să

Mă gândeam într-un moment oare ce rost mai are, că avem două mâini, și două picioare Putem păși cu gândul? El fiind la picioare Probabil ne-am strivi Dar cu pașii, cu pașii

I. - Ce vrei tu, zise dragonul cu singurul cap retezat, ce vrei tu, omule cu suflet inghețat, cu sabia goală de moarte și fără de ascuțire, să mă tai?

Pierzaniile lumii se încolăcesc pe pereți aburiți nădușind rouă de dor de om și ploaia seculară de nu mă mai lasă și gândul gândului de spirit orb strălucind în licărirea ta argintie ca

Doar o strângere de grumaz și-ar fi de-ajuns! Strângerea grumazului lumii de o palmă nelumească, sufocând omul în aer și peștele în apă

Privindu-mi abisul în oglinda lăuntrului înstelat am observat doar rămășițe de praf dintr-un suflet virtual al unui muritor nihilist înnăscut...

Îți spun, cât bine!, că acum un veac nu m-ai văzut! Te-ai fi speriat de mine îți spun, căci, căci semănam mai mult ca niciodată a cactus ars de atâta soare!...

Ce fiară mai sunt, Doamne! M-am încumetat să mușc din lumina felinarelor ascunse, crezând răsăritul mai aproape Mă întreb dac-ai veni mai în grabă, ori ar trebui să mușc și din lumina

apusul solar aproape ziua își expira chiar și ultima picătură de lumină iar Timpul sângera oxigen

Neștiind secretele unui înot pe spate ori fluturările pe-o apă dulce, îmi deschid pânzele pentru captarea undelor de vis Catargele sunt sus! \"Apucă vântul de miazănoapte și plutește

Mi-e negru albastrul purpuriu de cer încenușit, și greu gândul apăsând un nod de creier, și mai albastru înroșit din focul nearzând, mai gri de piatră rătăcind în lume mai fără de

Ceva-ul albastrului de cer s-a întors către nimicul de ochi prăfuit, iar inima către un dor ce tinde în nemărginitul infinit. Ai plecat?, de nu mai ești, că nici respiri, nici mă

Străfundul irisului de rocă vulcanică împietruită mai ardea un ruginiu de viață în licărirea răcită încenușită și înlăcrimată și netrecută încă... Și încă mai da, și tot așa

Piatra din vârful piramidei unui suflet s-a desprins rostogolindu-și viața destrămând celula cu pereți de invizibil...

Mi-a adormit ea, azi, acum, divina melancolie pe-o frunză ruginită a adormit pe viață, azi, acum, cu lacrimi înnegrite în negura înlăcrimată, privindu-mă din colțul secundei de

Pășind peste urme de zăpadă, de mormane peste alb, și simțind o răsuflare peste lume, peste alb, mă împiedic, lovindu-mă de un dor, în transparentul de zăpadă, de morman în

Pe țărmul cu nisip negru, lătra din zori câinele lumii turbat de atâta întuneric. Spiritele albe s-au îmbrăcat în negru, dispărând astfel în întunericul smolit, purtând haine de

În momentul liniștii depline am tresărit dintr-un vis în care transportam cuvinte aritmetice. Printre altele am recunoscut un dor nemărginit de om, concretizat în a ta

De ce m-ai făcut, Doamne, muritor? Transformă-mă în stană de piatră, răcește-mi sufletul arzând, aruncă-ți gândul către mine...

Sunt întins în fața geamului din camera de sticlă, și privesc înotul sincron al norilor din oceanul reflectat în seninătatea cerului, privesc dar nu am ochi de privit, și nu am sclipire în