Moment tandru al
spiritelor pereche,
umbre încolăcite pe pereți
nădușind amintiri
trecute în negură
totuși imortalizate de atingeri
pietrificate,
stânci privind la
poarta sărutului de-o
Poate nu sunt
de om
ci de drac
De drag
cum eu sunt
Poate nu e lumea
de pământ
Pe Pământ cu
astă lume!
Poate nu e cerul
de catifea înstelată
Dar ce înstelare
pe al nostru cer!
Poate
În momentul liniștii depline
am tresărit dintr-un vis
în care transportam
cuvinte aritmetice.
Printre altele
am recunoscut un
dor nemărginit de om,
concretizat în a ta
Zăpadă de alb
ca albul
zăpezii de fulg
fulguind încă
pe acoperișul cu
horn de fum
nemirosind înfumurare
și așezând
pe crengi degetoase
alb de fulg
în nefulgurație
și sclipind a raze
în
Sunt întins
în fața geamului
din camera de sticlă,
și privesc
înotul sincron al norilor
din oceanul reflectat
în seninătatea cerului,
privesc
dar nu am ochi de privit,
și nu am sclipire în
Mi-a adormit ea,
azi, acum,
divina melancolie
pe-o frunză ruginită
a adormit pe viață,
azi, acum,
cu lacrimi înnegrite
în negura înlăcrimată,
privindu-mă din
colțul secundei
de
Neștiind secretele
unui înot pe spate
ori fluturările pe-o
apă dulce,
îmi deschid pânzele pentru
captarea undelor de vis
Catargele sunt sus!
\"Apucă vântul de miazănoapte
și plutește
Doar ruginiul
de apus al
cubului meu de soare
doar unghiul
de suflet din
timpul scurs
doar zăpada
smolită pe-o palmă
neagră de atâtea virtuți
doar piatra în cădere
din vârful piramidei
și
Timpul înghețat
dintr-un ceas trecând
munte respirând
pârâuri în cățărare
rămășițe ale ciopliturii
adunându-se într-un tot
statuie pieloasă clipind
cu ochi împietriți
lemn transformat din
Picurând și
licărind lacrima
cubului meu de inimă
apăsându-mi noada sufletului
corpului meu de om
de stâncă de
munte învechit în
eternitatea orizontului
întortocheat și încurcubeat
al
Și mă rostogoleam atunci
ca o piatră
cu pași de om muritor
iar pietrele pășeau atunci
ca om
cu rostogoliri de pietre nemuritoare,
și hiene zburau în patru labe
ca acvile pierdute
într-un
Tăiați-mă în bucăți
și aruncați-mă în
pădurea sălbăticiunii lupilor!
De sângerat nu aș
sângera roșu de viață
dar nici albastru de moarte moartă.
Mai degrabă cuvinte
legate cu sfori
care
Dacă ar fi să-mi
scuturi trupul
mă tem că ar cădea
din mine bucăți de stele
răcite în nemurirea
metaforelor lumești
și cuvinte
atât de împietruite
în nemurirea mea
de viață trecândă
Și
Pășind peste urme
de zăpadă,
de mormane
peste alb,
și simțind o
răsuflare
peste lume,
peste alb,
mă împiedic,
lovindu-mă
de un dor,
în transparentul
de zăpadă,
de morman
în
Am privit o dată
un apaș mort
cioplit în lemn.
Privirea lui mă fixa
înspăimântător,
și l-am întrebat: mă vezi?
(zei se nășteau și
spirite se înălțau
în semne de fum...)
Mă gândeam
într-un moment
oare ce rost mai are, că
avem două mâini,
și două picioare
Putem păși cu
gândul?
El fiind
la picioare
Probabil
ne-am strivi
Dar cu pașii,
cu pașii
