Sunt întins
în fața geamului
din camera de sticlă,
și privesc
înotul sincron al norilor
din oceanul reflectat
în seninătatea cerului,
privesc
dar nu am ochi de privit,
și nu am sclipire în
Zeul mă pândea
din coada ochiului
învinețit
Nu mi s-a dat
să-l observ
decât târziu într-un
amurg ruginit,
însă ascultam
privirea învălurită
Încolăcirea norilor
pe albastru
îmi
Moment tandru al
spiritelor pereche,
umbre încolăcite pe pereți
nădușind amintiri
trecute în negură
totuși imortalizate de atingeri
pietrificate,
stânci privind la
poarta sărutului de-o
Și mă rostogoleam atunci
ca o piatră
cu pași de om muritor
iar pietrele pășeau atunci
ca om
cu rostogoliri de pietre nemuritoare,
și hiene zburau în patru labe
ca acvile pierdute
într-un
Timpul înghețat
dintr-un ceas trecând
munte respirând
pârâuri în cățărare
rămășițe ale ciopliturii
adunându-se într-un tot
statuie pieloasă clipind
cu ochi împietriți
lemn transformat din
Dacă ar fi să-mi
scuturi trupul
mă tem că ar cădea
din mine bucăți de stele
răcite în nemurirea
metaforelor lumești
și cuvinte
atât de împietruite
în nemurirea mea
de viață trecândă
Și
Tăiați-mă în bucăți
și aruncați-mă în
pădurea sălbăticiunii lupilor!
De sângerat nu aș
sângera roșu de viață
dar nici albastru de moarte moartă.
Mai degrabă cuvinte
legate cu sfori
care
Dacă aș avea
capul retezat,
ca o acvilă
în ultimele clipe,
corpul meu ar mai trăi oare?
Sau ar continua să umble
de jur împrejur,
decapitat...
Aș mai avea suflet,
ori aș
Mă simt apăsat
de un nor ruginit
de atâta apă.
Simt cum stelele
sunt apăsate și ele,
cum Saturn își
dezbracă inelele.
Simt cum îmi dezbrac
și eu amintirile
ca o haină ruginită,
simt
Am privit o dată
un apaș mort
cioplit în lemn.
Privirea lui mă fixa
înspăimântător,
și l-am întrebat: mă vezi?
(zei se nășteau și
spirite se înălțau
în semne de fum...)
Apăsarea nodului
unui nor înnodat,
și fulgurația de neant
din delirul
lăuntrului înnebunit,
înflăcărare a unei
inimi renăscute
din curcubeul
încenușit...
S-ar putea că
este?,
ori s-ar
S-a colorat atunci
nu știu ce-ul meu
de om
într-un alb
de nor purpuriu
din albastrul
curcubeului în
neculori vii de
toamnă cu
frunză roșiatică
în căderea
mișcătoare
a lumii în
toamnă...
Priveam în goliciunea
cerului negru de august,
cum stele o lua-o la vale,
cum cădeau total lipsite
de ideea unei gravitații,
în marea oceanului de libertate.
Oare se grăbesc pentru că vor,
ori
Stele căzătoare ca fulgi
și fulguire căzătoare
ca stele,
apă amară de ploaie
ca pârâuri de lacrimi și
pârâuri de ploaie ca
apă amară înlăcrimată,
pământ smolit de
atâta negru ca
smoală de
Poate nu sunt
de om
ci de drac
De drag
cum eu sunt
Poate nu e lumea
de pământ
Pe Pământ cu
astă lume!
Poate nu e cerul
de catifea înstelată
Dar ce înstelare
pe al nostru cer!
Poate
Întunericul e cel
care naște umbre
sub formă de zei iluminați!
Ori ar fi totul doar o
mască a inconștientului
care-și arată colții
în lumina nopții?
Mă întreb ce ar mai rămâne
după
