Mihai Sava

... de pe aici, care sunt poezie autentică. În virtutea unor mai vechi "diferențe", mi-am tot mușcat buzele, de câte ori am vrut să spun ce tocmai am spus. Aș putea să-ți recunosc scrisul dintr-o mie și dintr-o singura citire. Asta este definiția "originalității" și, deopotrivă, a "originalului", cred. Ce mă scoate (încă) din fire: cum cineva atât de defect poate scrie fără cusur?

... de-acum, am să mân vaporul ăsta cu mare grijă, printre geamanduri. În tăcere, descoperindu-mi țeasta.

... încă un vers, Maestre, care, alături de "te-acuz de măr în leneșe amiezi", explică, simplu, ce este aceea o poezie: o ordine a cuvintelor de care îți poți sprijini sufletul.

Nu este ca și cum ne-am înțelege, dar e bine că vorbim... :). Invidiile mele sunt de culori și forme diferite, însă benigne. Le-am dus la control, Al-de-Sus m-a liniștit: nu e cancer.

Zâmbește cu-nțeles
Și-și mușca buza.

Maestre, îți aduci aminte, împărțim (cel puțin la doi) capriciile aceleiași îndărătnice zeițe... Care, numai acum câteva ceasuri, când eram foarte ocupat cu înotul prin niște tancuri de balast, mi s-a ițit din apa murdară, sub formă de sirenă, și mi-a șoptit:

"Atât de aproape de Lună
Eu mult prea departe de Soare
Aș vrea, te rog frumos,
De nu e bai, tot tu
Să-mi pregătești cămașa
Următoare."

...sau cam așa ceva, fiindcă am împins-o delicat la o parte, concentrat fiind să nu mă înec.
Cum pare a nu fi foarte răbdătoare, e musai că te-a vizitat, la urmă, pe dumneata.
Poate e mai bine așa; n-aș fi executat, sub îndrumarea dânsei, o poezie mai bună decât cea de mai sus.
Felicitări!

Vorbind despre "Satre" și steluțe...

Da, corect. Cred că asta este poezia: haine frumoase peste ideea goală. Nu vorbim acum despre modă, culori, muzică ambientală. Astea sunt sub vremi și, de acord, fără nu de poate. Încă surprins de imaginea gândului arzând cu flacără neagră... Sufli puțin duh peste și faci lumină. Daca povestea dumneavoastră este asta, recunosc cinstit: va bucurați de invidia mea poetică. :). Daca este vorba despre ceva ce n-am chiar priceput, invidia mea rămâne, oricum, valabilă.

...Cum îți vrei cafeaua?
Amară...
Dată cu capul de pragul de sus
Rostogolită puțin pe scară.

"Și atunci
Suflu într-un gând
Las lumina sa patrundă"

... fain. Aici, cred eu, este toată poezia. Restul, sunt cuvinte.

Ionuț, ești liber să le lucrezi. Sunt curios... Poți să-mi trimiți corecția pe FB, La Sud.
Maestre Petrea, te asigur de gelozia mea necondiționată... Nu s-a schimbat nimic, îți salvez inca poeziile intr-un folder special, când sunt pe acasa. Recunosc: as vrea sa încetezi a scrie la fel de mult pe cat vreau sa continui sa o faci. :)

Vă mulțumesc pentru investiția de încredere. Nu e puțin lucru... Sunteți convins că nu înfăptuiți, din nou, un act de dizidență? :)

...iată, eu, manifestându-mă politic. Mai mare râsul... Mulțam pentru trecerea, marcată (din nou!?) cu stea. Și pentru recunoașterea "stilului" puțin "rap" al versificației. Noi suntem, până la urmă, niște Paraziții.

Mulțumesc pentru înțelegere ;).
Venind dinspre dumneavoastră, aprecierile (poate oleacă prea optimiste...) ma onorează. Și mă și bucura...

Tu, Ioan (și tu, Ioană)
Las semn de carte, aruncat
Spre poarta ce-mi tot cere vamă,
Un loc de dat cu capul
Mai pătrat.
De sub pleșuvul meu dovleac
Plin de semințe aiurii
Închin în timp ce râd și tac
Desperecheate poezii
Cui? Vreunei bile din abac
Și găurii din sulă
(Și ea, asemenea, un ac)
Îmi fac năvoade și le-arunc
În dimineți cu val egal
Număr suinii ce se strâng
Pe ăsta platou continental.
O bilă
Pentru fiecare
Silă.
Mă strâng pereții puși pe gură
Și muzica pe ton răstit
Aici e lesne-un pas greșit
Când calci vreun dezacord
Sau pe vreo ură
Îi apa rea și rimele-s pe sponci
Iar între atâtea eu-ri cu aldine
Fac loc la orci, fac loc la porci
Ca să nu fie rău,
Să fie bine
Las loc acestor regi ai nimănui
Pe care lumea n-a putut
Să-i mai încapă
Domnițelor balene fără pui
Să se îmbete cu vers alb
Și apă
Așa se face că-mi strânsei
Maculatura
Și hotărîi s-o duc în port
La reciclat
O să găsesc eu barja poeziei-tura-vura
Ce n-o încape-aci
Caietul de curat.
Și voiajor al notei Re, din vers
Eu, rătăcit pe-acest tărâm advers
Iau relevment la prova și travers
La un Ioan, la vreo Ioană
Să mă ajute la înot,
La mers.

Ei, Maestre, deconectat de la liniile directoare ale spațiului de aici, hălăduit prin alți boscheți, oi fi uitat genul. Toată poema este un plictis, cum ați anti-remarcat. De ce ar fi cuvântul ăla de pe urmă cu părul intact? Oricum, nu e chiar de Atelier; aș îndrăzni să cer o explicație, numai că cine s-ar obosi s-o dea, prin plictiseala asta? :)

... al dracu'. E la fel de adevărat și la capătul cestălalt. Numai, fără blestemăția aia de oglindă! Te aștept cu zmeele, aici, nu-mi mai place să mă joc.

Banii n-aduc fericirea, dar țin balanța în echilibru cu fericirea de a fi sărac. Lestul, e tăcere...

Spre grădinile copilăriei...
Germinia este Aureliano Buendia, Alice și puțin Chloe (a lui Vian), la un loc. Încă de la citirea primelor variante ale textului tău, doamna Burichi mi-a părut a fi o specie hibridă de trandafir, aflat înțepenit în timp, la stadiul germinal. Copilul etern, închis pentru o vreme într-un oarecare trup, silabisind, cu accent căzut capricios pe zile diverse, într-un prezent mereu cu o secundă mai departe de cele ce au fost. Dincolo de scriitură (mă repet: densă, compactă - suma tuturor cărților citite la momentul potrivit), un text la fel de autentic precum o carte de identitate, ori un pașaport cu toate ștampilele în original.

Ioan, aia e o chelie ajunsă la deplină maturitate, te rog...
Cât despre regula mâinii drepte, dincolo de lecția fină de electromagnetism (pe care, abia acum, de la tine, am priceput-o!), rămân la ideea inițială: ce-și face omul cu mâna lui dreaptă, o dată la patru/cinci ani, se cheamă cum ai amintit mai sus.

... la o parte, nu ai cum să nu iubești oamenii. :).
Iar de aici, încolo, e simplu: poveștile se scriu singure.
Mulțam de vizită, Joana.