testament 7

camera din care plec mereu pereții palizi într-un colț o simfonie care se crește pe sine precum havuzul unei râvnite grădini interioare dacă vreodată are să-mi fie o casă călcătura mea zguduind nicicând liniștea prea mult stimata dorita prețioasa cerșita invocata ruinătoarea în fond și la urma urmei, desigur că este parerea mea despre cum ne apropiem unul de altul (atât am putut fura cu privirea strânsă într-o încruntare albastră cu care-și drapa departarea poezia mișcând între revoltătoarea ei tinerețe și plăcerea de-a mă uita) cum dacă există dumnezeu ce întrebare irelevantă uită-te-n ochii copiilor atât de simplu să nu ai nevoie să te gândești de ce cum unde real și tăiat în timp fără să-ți tremure mâna deschiderea fină, urma unei lame strălucitoare dintr-un metal impersonal fără legătură de fapt cu povestea în sine cam nimic nu ar avea legatură decât cea facută în capul lui ce împletește doar nuanțe atât de precise da este o parte a poemului în care mă vorbesc vouă