jurnal apocrif 17

firul înțelegerii a toate pierzându-se nu mai ascult de nimeni poate că astre iluminând cutremură mările unui pământ ce încă nu există poate că drumul umbrei de pasăre în zbor mâine va fi o scriere străveche – rânjetul meu în fața morții care nu va avea de cine să mă elibereze alt chip de mi-ai fi dat căci fiecare poartă vina mea însă doar pentru mine – acolo egale-s fericirea și suferința am uitat pentru ce m-am născut – într-atât de bătrân am ajuns ce semn să fie dacă treaz acum încep să văd ființa pentru mine destinată vei avea de acum vei trăi din grohotișul unui vis depărtarea în timp tot mai mult luminându-l și oriunde recunoscându-te nu vor afla dacă mâinile tale au amuțit în binecuvântare sau rugă