Mihai Chiriță

E o izbucnire nebună, lipsită de scrupule, o indecență revoltătoare a acestui anotimp cu același nume în fiecare an și totuși altfel... Mă înnebunește albul florilor, verdele crud al firului de iarbă

Odată priveam cerul cu pietricele mov zornăitoare amestecându-se curcubeu în cascade împletite printre ele îndoielile ca cioburi perfide sub pielea de felină deslușeam albastrul infinit în

Nu suntem niciodată propriii noștri stăpâni... ne agățăm de câte un fir de speranță și ne rămâne inima acolo și noi plecam mai departe, dar nu putem fi niciodata exact în locul în care ne e corpul...

Am fost odată ca niciodată pe o mare numai a mea, cu sentimentul infinitului albastru, cu pescăruși în cercuri rotitoare deasupra crestelor de spumă, zdrobite diamante pe țărmuri de sidef... metereze

A uneori te invidiez fiindcă poți oricând să dispari fără să spui nimic fără să-ți pese poți să te joci poți să nu iubești poți face ce vrei visezi în sferele acelea ai o lume numai a

Pursângele arab strălucitorul de odinioară obosise hăituit de fiarele hămesite ale hipodromului postdecembrist Îngenunchease cu pântecele sângerând de prea mulții pinteni înfipți până-n

Frunza-i ca o luntre a verdelui spre soare în treceri peste ape mătănii despletesc plutesc prin ruguri violete născânde din amurg petale când zborul e albastru voința e înaltul cu seara de

Lumină între petale este ploaia de îngeri ropotite lacrimi mlădii lăncile bălții cântă călcâiele-s de lut pe ape se luptă voci de tunete prin neguri mimetic iubim crângul verde În vreme

Rock-ul reptilă muribundă tropăie în lăuntrul tîmplelor îmi plesnește diabolic fața o chitară care ar putea fi oricine se joacă sadic cu ce a mai rămas din povestita eră a trăirilor

Sălcii pletoase în negura vremii îmi strangulau voința și ruga de a fi ce ploaie în reci stoluri sinucigașe gânduri ropotitoare roiuri îmi înghețau făptura ud până la prăsele sufletul

Rămăsese acolo inima mea cenușăreasă uimită cu picioarele ude în zăpada șiroaie ningea în ea tumult acid toropitul gând al zilelor de ploaie Se oprise acolo inima mea mototolită în sâmbătă

Mă întrebai ce este timpul ceasul cărunt al vremii mă întrebai așa într-o doară într-o scară de bloc, între două treceri mă întrebai ca să nu adorm lângă sala de bagaje pe peronul de

Când îți este frig până la oase când îți este frig dincolo de suflet cauți dreptatea cerurilor de iarnă răstignirea brațelor de piatră culoarea caldă a lutului crăpat și sec piatra cu mușchiul

Pete multicolore lumină confuză frânturi din noi, zdrențe cioburi ale cabaretului fantastic cu scena frântă actorul de serviciu refuză rolul “Si tu m\'aimais, Je saurai tout subir, De

Săp în noianul acela de gânduri mă afund lunecând în cețoasă amintire simțurile-mi zac împrăștiate pe caldarâmul uitării pe sub bocancii tăi roz Plonjez mai adânc în moartea aceea vie în

Nu erai rece ci doar precaută nu erai exactă ci doar dezamăgită mă uimeai adesea prin fierbinte mănușă simțurilor și minții mele dar și prin gheața care îmi lipea uneori limba de clanța

Uitarea ta ca o ploaie sîcâietoare dușmănoasă mă pătrunde rece până la oase Amintirea ta obsesie ce-mi îneacă muced uneori simțurile topite în neuitatul sărut de sub gene Dulce-amărui

În lunecare prin spațiul ce mă înconjoară prin mijlocul gol ca și prin unghere iau praful gândurilor neputincioase la bani mărunți căutând strofele poeziilor mele trecute candelabre venețiene

Mai este loc pe peronul coliviei de colo o boare de mare mă trezește pe alee ploaie de frunze în loc de petale vârtej singuratec într-un ungher prăfos pasaje încărcate cu amintiri

Pluteam uneori prin sărutul acela superbă garoafa mă mușcase în roșu eram răpus divin printre catarge privirea căuta în albastrul sărat labirintul cochiliei îmi părea perfect simplu gustul

Paula îmi șoptea catifelat aproape albastru în ureche un refren despre ploaia din luna lui marte îmi umpluse paharul singurătății conștiente, apăsătoare și tot sufletul meu golit de viul

cotidian banal, nesuferit adormit lângă ceasul deșteptător al fiecărei dimineți fără excepție când nu ești aici prin satinul moale și nu mai caut ce pari a fi tentacule grăbite cu unghii

Sunt zile când nu mă cuprind spre o treaptă anume mă întreb de ce timpul aleargă, cu noi în spate, pe întortocheate cărări numai de el știute târaște prin noi iedere