Premoniție

Sălcii pletoase în negura vremii îmi strangulau voința și ruga de a fi ce ploaie în reci stoluri sinucigașe gânduri ropotitoare roiuri îmi înghețau făptura ud până la prăsele sufletul pâlpâia abia Locul feeric al viselor cu tine fugise spre niciunde străin, lipsit și gol cu sufletul jertfit în rugul de mătănii, din ceruri monoton ischemic universul se prăvălea în vuiet mut, șarpele de plumb ce nemișcat părea spre vale căra greoi puroiul lumii din amonte tot amenințând înfipt sub diguri drăcesc, cleios, tăcut fără cărare spre trecut ca vadul spre o altă lume Ieri au plecat spre țărmuri albastre finii mei dragi, prietenii mei de-o viață. Au plecat în drum spre piața de flori... au plecat împreună așa cu au fost mereu... Doi oameni cuminți, buni, modești, cu frica lui Dumnezeu, părinți, s-au iubit până ieri pe pământ, printre noi, înnobilându-ne existența, încălzindu-ne sufletele, alinând durerea... O Doamne de ce nu ne-ai lăsat împreuna până la urmă ?!