mihai amaradia

Mi-e lehamite să mă bărbieresc, pașii mei răsfoind frunzele supraviețuite, tulburând liniștea matinală a nucilor, aprilie tresare si pregetă sa-și strângă ambalajul, mucurile de țigări și praful

...apoi, te-am condus în cameră, ți-am oferit un scaun tipic, ți-am spus că distanța dintre două puncte e o linie dreaptă, cum distanța dintre piepturile noastre, buzele noastre, pupilele,

Pășesc înspre casă cu un vechi cântec țigănesc, urc scările singur, deschid ușa singur, intru într-un tablou singur. Fumez, beau, înjur. E toamnă aici. În părul meu e răcoare mai ales seara

În geometria zborului albastru, iubindu-te, pe fiecare spațiu de pe grieful chitării. Și-n poezia lui Capuano, soarele mimează de fiecare dată saltul sinucigașului în serie. Nu știai? N-ai

La fel cu alții, cu aripile strânse si capul plecat, umblu întru soborul Tau de îngeri. Ceasul bărbatului de mână a împietrit în fumul vrăjii, țiganca tânără, frumoasă, cu mersul

Era o fată săracă, intr-o rochie verde pal. In acelasi timp la radio se canta o piesă despre \"dor de tine\", cu părul blond, lung, nepăsător, tineai in mână mâna cuiva și mă priveai

N-am găsit niciodată cuibul în care locuiai tu cu inima deschisă ca o floare de lotus. Niciodată nu te-am aflat, desi de mic copil colindam prin toti copacii după aripile tale si chiar atunci

Imaginea ta mi-a crescut în suflet, dureros de blondă, blânda șoaptă-n tâmplă Și de-atunci albaștrii locuiesc în lacrimi, ochii tăi în mine,suflul tău dormind.

Când ai plecat,m-am dumirit că timpul meu se măsura-n săruturi, iar dimineața-ntârzia s-apară. Autoportretul meu se diluase într-o albastră pată de dor. Și-atât de frig si de pustiu înafara

Eram rămas in oglinda fântânii cu suvițe albe pe la tâmple, eu,cavalerul unor poezii vizuale pierdute undeva intr-un port lângă o perucă blondă pe patul unde lenevea tânara femeie. Îmi

O frunză deprinsă mi-a atins cu sfială părul, plângând de durere mi-a alunecat în palmă și-n greutatea ei rece a murit sub cerul ochilor mei. De-atunci mi-s ochii verzi si reci si umezi și

Ea scria poezie cu lumina din ochi, cu tristețea de pe buze, cu tremuratul gâtului. Cu mâinile ei sculpta aerul dintre noi in tramvaiul 149, ea,regatul meu pe care cu mâinile amândouă il

Pânâ la tine mă însurasem cu fiecare floare-n anotimpul tiran cu zorii molcomi ca sfinții prin mănăstiri. Si tu-mi purtai cămasa prin rai zglobie,râzândă. Partea mea de vânt căuta partea ta

Acesta nu e un poem pentru dragoste, e doar pentru că repetată pădurea a înfrunzit din ochii tăi, pentru că umbra ta pe pereții mei dansândă, pentru că pașii tăi pe covorul meu cu

Dacă mi-aș aminti toate versurile pe care nu ți-le-am scris, dacă mi-aș despica sufletul in atâtea nuanțe câte picteaza ochii tăi, daca n-as mai fi eu mihai si-ar fi sa te iubesc tot pe

a plecat. cu sufletul in palma o cersesc prin lunci. cer carpit cu vise, intuneric tandru. in apropiere un inger cazut imi vinde pe singuratate aripile-i frante.

inghetata in ritmul luminii lumanarea inghetase-n respiratia mea atunci mi-am rezemat tampla stanga pe clavicula ta dreapta si-am sinucis din mine tot ce ti-era potrivnic de-abia de-atunci

Buiestru, mandru, gandul pentru tine canta filosofia existentiala a vantului, cu amintirea cozii tale stransa-n palma mea si-a gleznei cat incheietura mainii. Din tine se-alegeau doar