Dumnezeule

Acum sincer, oricît de mult expresionism ai vrea să folosești, totuși chiar nu îți dai seama că acest text este orice dar nu poezie?
Încearcă să scrii trei rînduri care să fie măcar un strigăt liric sau nu mai scrie nimic... pînă cînd nu descoperi poezie în tine.

Nu mi se pare grozava dpdv structural poezia ta. Nu te mai crampona atat in rime, folosind astfel forme ca\"nu ma mai poti minte\". Scrie ce simti. Ce i-ai striga lui Dumnezeu, daca L-ai avea in fata.
In alta ordine de idei, nu Dumnezeu te-a uitat pe tine, ci tu pe El. Oare Il iubesti tu, copil ratacit, asa cum El te iubeste pe tine? Oare I te rogi cu adevarat sa fie alaturi de tine si sa se faca voia Sa? Oare ti-ai da viata daca El ti-ar cere-o, asa cum El Si-a dat-o pentru noi?
Daca poti raspunde cu sinceritate \"da\" la toate aceste intrebari, si totusi sa ti se para valabila poezia de mai sus... inseamna ca Ii intelegi gresit prezenta si sprijinul, si iubire si iertarea.
Domnul sa fie cu tine.

Nu, cu siguranta D-zeu nu uita de nimeni, mai mult, El ne lasa libertatea de-a alege, si sunt sigura ca nici tu nu te-ai lepadat de El, esti doar putin deprimata, si fii sigura ca-ti va trece cu vederea acest mic strigat de neputinta.
Mult noroc!

In afara de cuvantul: paganatate, luat din Scrisoarea a-III-a, a marelui Eminescu, textul tau suna ca o manea stresanta data la maxim de iubitorii de gen, care te polueaza fonic atat pe tine cat si tot cartierul... Imi pare rau...