Rănită

Croit sunt azi sa descos hainele acestui poem si sa dau cu barda prin te miri cde fiindca nu va suparati dar visul a mai muscat cu dintii din prea multe cele poeziei noastre asa incit steaua caloiancei surioare nu bate cu lumina si/n de peste gardul cautatorului....text de factura mediocra....wau sa vezi pietrele cazind....

Cum e sa fii prapastie prabusita in tine? Nu suntem si noi astfel cateodata? Mie mi-a placut atmosfera.

Ma voi vindeca de doua ori
De raurile care curg prin ochi
De timpul tesut in sangele pietrei

Acesta este un semn care merită continuat. E adevărat că există inegalități, segmente ceva mai exterioare ( a-i șopti numele, chiar și comparația cu flutureele sau lumina pe lingurita) dar ce ar putea fi poezia dacă nu o permanentă căutare ( și îmbunătățire ).
Și eu cred că sperii lumea cu prea multe texte deodată. Ia exemplul meu. Știi bine că pe unii îi sperie și un singur text pe zi.

Silvia, sufletul meu rostogolit la picioarele tale…încă mă mai citești
Ai o putere nețărmurită de a trece prin noi !
Silistene, …ce sa-i faci, nu toti suntem însemnați…
Muza nu prea știe unde să calce și mai dă și pe-alături
NU e vina ei, săraca, ,că-i răstalmăcim, unii, visele…
Vladimire merci, ești un draguț...acum sunt prapastie de doua ori prabușită în mine, căldura ta suportă adâncimea, sufletul meu dă mâna și merge cu tine un pic…
„De două ori” este al lui Sorescu, colindând prin ungherele ființei mele
O data pe gând…mulțumesc, Adriane
Nimic nu-mi aparține
Am învățat și eu de la voi, de la stele, de la tăceri… Poate n-am apucat
Să citesc tot, iertați-mă voi de neființă
De viață
De tot
Și-apoi…dacă vine cu mai multe deodată texte,
Pot eu s-o refuz ?
Nu.
Chiar dacă mă va ocoli frenetic câteva secole de-aici înainte.
Vă mulțumesc.