știu ce mă poate scoate din colivie
chiar și pe cioate aș putea alerga
pentru câteva grăunțe de lumină
mi-e teamă să nu ard prea curând
fără să simt soarele de la miezul nopții
mă
caut un loc să odihnesc pasul bătătorit
sunt atâția munți care-mi urcă în spinare
atâtea văi îmi coboară însetarea
până la rădăcina izvorului
unde lumina înțarcă pământul
acolo încolțește
se spune că riduri în colțurile gurii
au doar cei care râd prea mult
măscărici în propria viață
iau suferința în deșert-
deșertul sufletului(desigur)
acolo unde doar cactușii
îndrăznesc să
în orașul meu nu se întâmplă nimic
moartea umblă goală pe stradă
și nimeni nu se mai teme
de plictiseală ninge, ninge
nervi albi peste coastele goale
de umbră, de umblet
de naiba mai
mâinile tale senine pe trupul meu
îmi amintesc de mine din alt veac
e ca și cum aș fi stat într-un sac de oase
și dintr-o dată am simțit
că mi se conturează umbra
deși e noapte
uite cum se
o ploaie de lacrimi se răzvrătește
mi-amestecă anotimpurile
din arbori se prelinge un geamăt
și luna se-nchină la ape
sub ziduri de ceară
umbre de oase zdrobite tresar
foșnetul îmi
Ai dreptul să te împotrivești
să spui nu
să fugi spre alte răscruci
și-apoi să învârți cheia în broască
să auzi cum schiaună rugina
în care te afunzi.
Ai dreptul să stai într-un
zilele sunt
dureri încondeiate
de-al crucii spin
îngenunchiat
în umbra nopții
mâine va țese
speranța
spre cer
rugi răstigniți
cațără îndurări
salcâmii plâng
ultima floare
năluciri
MA