miclea stelian

Am demontat sufletul în iarbă, Ruginit, cum să mai meargă, Printre fire verzi, împrăștiați, Picară și câțiva fiori ciudați. Erau mici nervi ce îmi căzură, De-i las, poate că încolțesc o

Da ce ești tu, copilăria de-mi ucizi degeaba, Da cine ești, de-mi tăvălești o babă oarba, Cutezi să îmi arunci cravata mea de pionier, Să-mi terfelești simțiri curate de copil de

Mă grăbesc, un fior mă înnebunește trebuie să plec Nu-l găsesc, răstorn lumea sertarului grămadă Senzații îmi zboară din mână, devin o grenadă Sparg oglinda cu un sentiment de care mă tot

Azi fac totul pentru el, omor crima și chiar nasc bătrâni Azi... mă vând belit și tăvălit, făt cu buric în salină Mă încarnez cu unghii, și măsele spulber smalțul Azi decapitez un cimitir, azi îmi

Mă tot întreb, în mii de vieți ce le-am trăit cu tine De ce-ai alege mai străine, să te delimitezi de sine Și să-ți adormi o mimică, și gesturi, și încă și pe tine Și să-ți ascunzi privirea, și să

Profil al meu ce scump e în oglindă, E mai presus de măsurat în ani E prea profund să-l limitez în centimetri Și sufletul mi-e prea intens ca să-l închid... în bani. Ca să șuvoaie pe rază de

Sunt minunate simțirile acum Îmi sparge globul ocular ceva Și sunt înspăimântat oricum De câmpul ce-și ascute seva De creier ce mi-l pârjolește Și inimă ce mi-o tresaltă De sparți fiori ce

Cert e că și tu odată, ai trăit intens de tot Risti ca să repeți trăirea, pomenit să fi de preot Ai dori și nemurirea sau nepot de necurat, Să devii, așa că fug și mă vând la primul drac Și așa

De ce să faci pe dura?... cu fălcile încleștate Să fii mai masculină... ce masculinul poate Ce lacrimi să urască, în slăbiciuni deșarte Cu tremurul din glas dosit în ambiguitate De ce să arunci

Să-mi scriu scrisori eu mie, să-mi răsfoiesc fiori și vise, Să mă citesc, și degetul vibrând să-l umezesc în cele scrise Și să mă pun la poștă, închis ermetic, plic ce duc postașii, Unde fiu

În fiecare dimineața ies din casă Și cum ies eu, așa îngândurat și sobru, De fiecare data-s luminat, și ridicând privirea, Un vechi și minunat tablou, oprindu-mi răsuflarea. Și încadrat e-acest

Profil al meu ce scump e în oglindă, E mai presus de măsurat în ani E prea profund să-l limitez în centimetri Și sufletul mi-e prea intens ca să-l închid... în bani. Ca să șuvoaie pe rază de

Da ce poftă să scriu astăzi îmi veni, așa deodată, Îmi iau arma mea, stiloul și cobor împiedicat Azvârlindu-mă în stradă, în zgomot amețitor Și mă uit în stânga, dreapta, înainte,

Și n-am să-ți spun ce vrei s-auzi nicicând Și n-am să-ți fac pe plac de dragul tău Și n-o să fac ce-ți place, orișicând Și nimeni nu șoptea... că se iubeau Și te blestem... să nu te pot

Arunc cu vise și cu versuri Și strofa-mi e un bumerang Și nu am limite și nici măsuri Când caut, disperat... răspunsuri Stropesc cu rime, litere mânjesc Și deformez gramatical Ca să formez