Poezie
Nervi
1 min lectură·
Mediu
Am demontat sufletul în iarbă,
Ruginit, cum să mai meargă,
Printre fire verzi, împrăștiați,
Picară și câțiva fiori ciudați.
Erau mici nervi ce îmi căzură,
De-i las, poate că încolțesc o ură,
Îi iau și îi arunc în fund de mare,
Agăț greutăți de suflet, mai amare.
Șterg bine o amintire, lucește,
Toamnă picată în iarbă șlefuiesc,
Ceva senzații mai plăcute, firește,
Le pregătesc să mă montez, zeiesc.
Aștept să vină seara, nu e grabă, vine,
Vreau stele, bucăți de lună nouă în mine,
Aștept din cuib să cadă pană după pană,
Să-mi construiesc aripi în suflet, ce alină.
Am terminat de răsărit cu soarele,
În mine acum, am vene verzi,
Și sentimente lucitoare, și o lună,
Îs plin de stele, dar ceva nu sună.
Simț un gol în piept, mă pipăi,
Dar văd în iarbă inima bătând,
Și dau să fac cu nervii, râd, de mor,
Toți nervii, sunt pe fundul mărilor.
00826
0