Poezie
Fior
2 min lectură·
Mediu
Mă grăbesc, un fior mă înnebunește trebuie să plec
Nu-l găsesc, răstorn lumea sertarului grămadă
Senzații îmi zboară din mână, devin o grenadă
Sparg oglinda cu un sentiment de care mă tot împiedic
Arunc în tavan cu toate, câteva trăiri rămân atârnate
Nu mai ajung, țăndări fac ceasul ce ticăie, rup o limbă
Încep să tremur și smulg dulapuri din uși ornate
Trântesc camere și mă reped ca o fiară ce calcă bombă
Înfig unghii în minte smulgând amintiri una câte una
Baros devin și le fac cioburi, descopăr senzațiile
Le macin cu sufletul și pulbere devin de fiori ca luna
Morman de praf de fior, sunt disperat, le adun în file
Unde mi-e fiorul și când s-a amestecat cu pământul
Găsesc fărâmă de aripă și scotocesc praful pe foaie
Plâng când un vânt seamănă praful pe prezentul
Coate și genunchi mă ostenesc de sânge ce șuvoaie
Întârzie, fără fiorul acela nu pot să-mi aflu casele
Nu pot să ajung fără el, sunt nimic, doar ninsoare
Îl adun pe fărașul irisului maturându-l cu genele
Mă uit crud și sângele nu mai bate decât în vinișoare
Mă cutremur când îl văd în mine, mă demontez
Mă fac cioburi și mă distrug sfârtecând morți
Îl strâng în pumnul ferfeniță și dau să ies, cenușă
Dar sunt împrăștiat tot, carne, senzații, pe pereți
Podea e plină de ruine de mine sângerânde palpând
Dar pumnul strânge fiorul, și buze zdrelite zâmbesc
Atârnate într-o bucată de piele de tavan lovind
Inima bate cu putere, ochii într-un colț vorbesc
L-am găsit, știam că e ucigaș, dar mi-a fost dor
Atât de dor de el că trupul conta numai la abator
Atât de dor, fata care mi l-a dat a șoptit... ador
Inertă moarte, zguduit de emoție, moriar... în amor
00857
0