Miclăuș Silvestru

La bunica, sub cuptor, Și-a găsit culcuș un greier, Cântă iar acum, cu spor, Parc-ar fi combina-n treier. Mă îndrept tiptil, nițel, Însă nu știu cum se face, După doar doi pași spre

Ce în muzică-i plăcere Chiar când ritmul e mai lent, E a inimii durere, Pentru-o clipă, evident.

Sentiment râvnit de-oricine, Procurat destul de greu, Întrerupt, des, de suspine, Căci nu poți să-l ai mereu.

Are forma mandolinei, Pomenită-i la răceală, Legătură a jivinei, Subiect în păcăleală.

Cu fitil ca un burete Ce-are gaz în toată masa, Agățată de perete, Dă lumină-n toată casa.

Cum se cheamă lucrul care, Pe uscat, dar și pe mare, În trecut, la-orientare Bun era; e și-azi, se pare.

Un vechi mod de vânătoare Cu mici șanse de scăpare: Unui fir îi faci prinsoare, Nu oricum, nu la-ntâmplare.

Ce dorință trecătoare, Foarte des doar sclifoseală, Este-n lumea muzicală O lucrare de valoare?

somnul pruncilor – lumină intermitentă-n noaptea dintre ani * scene de război în curtea bunicului – noaptea dintre ani * cutie neagră – explozii programate nopții dintre ani * planuri

E unealtă de ogradă, E și-n apă, e și-n aer, E în spulber de zăpadă, E în creștet și la fraier.

Care-i noaptea cea mai lungă Ce-i, pe drept, numită "albă", Când bărbatul e la dungă Iar femeia-și pune salbă.

Bat piciorul toți huțanii Prinși la hora lor din sat. Nu au vrut, cândva, sultanii, Jocul din bătrâni păstrat.

Mai aproape, mai departe, Vom avea, chiar toți, un loc, Pân’ și cei făr’ de noroc, Pentru trupuri, după moarte.

Un uncheș, venit din nori Cu o sanie fantasmă, Ne împarte-a sa „mireasmă”, Precum știm, de sărbători.

Rezultat din distilare Dup-o justă fermentare, Fură mintea la bețivi, Dă curaj la cei naivi.

Sărbătoare la-ndemână, Pregătită cum se poate, Mai iubită decât toate, La sfârșit de săptămână.

Pentru brânză, e o-anume Încăpere, și-i din lemn, E spălată, fără spume, Sau e ștearsă de rău semn.

Are calul, la plimbare, Un tacâm deosebit, Din curele și mici fiare, Ce te-ajută la strunit.

N-are mâini și nici picioare, Pare-un mus de-al lui Columb, De îl culci el n-are stare, Are-n fund un boț de plumb.

E vestit de o pisică Sau de-un popă mai grăbit, El sosește, va să zică, Tot la omul necăjit.

taine eterne în licărul stelelor – poem simfonic

E băgat mereu pe gură Și-i împins, pe gât, profund, De se rupe, tras… e dură… Va ajunge și la fund.

În a mea copilărie Știți ce-aveam ca jucărie? Câlți presați în tub de soc Cu un băț, să facă poc.