Poezie
Problema fatalității la Valentin Tașcu
din volumul, în pregătire, \"Liber\"
10 min lectură·
Mediu
Omul nostru preferă dobândirile care sunt la îndemână.
nu respiră idealuri, dar nici nu se târăște, în schimb poate fi un foarte bun prieten, are această vocație.
acum trăiește bine mersi la Târgu-Jiu și nu doresc să-i aduc un plus de notorietate în afara celei pe care și-a construit-o deja singur.
în cele ce vor urma, nu am de gând să-l înjur,
dar pentru că sunt român nu am posibilitatea să îl laud
atât timp cât trăiește...
acum doi ani, în vara lui 2004, mai precis,
pentru că ani trecuți pot fi oricare dintre cei pe care îi știți,
l-am chemat pe bătrânel să vină la mare,
să poată face măcar câteva zile niște împachetări simbolice
cu nămolul de la Techirghiol și nu era vorba de profilaxie.
o viață întreagă a umblat prin festivaluri, cu o geantă grea și neagră pe umărul drept, și a răcit existențial la oase de atâta poezie
a tinerelor, pe atunci, poete.
și-a dat seama că e venerabil când a constatat că i-au murit toate amantele. zile întregi are dureri, rămâne îndoit de spate,
cu mâinile în jos, niciodată în cruce,
și toate acestea îl enervează teribil pentru că îi fac pe alții să creadă că ar fi bătrân.
pentru semeni, acest detaliu nu este un pretext pentru a-și evidenția
politețea, ci este argumentul obiectiv pentru a-l da la o parte.
în instituții, la femei, acest alint supraviețuiește problemei în sine, sau în simple discuții.
cum poată el să accepte vreodată că realitatea altora este, de fapt,
realitatea lui?
dar nici chiar Tașcu însuși nu poate să-și dea seama
cum s-a întâmplat cu bătrânețea asta. de unde a venit, așa,
dintr-o dată, fără nici un fel de subtilitate,
ascunzându-i-se-n gânduri și în pantaloni...
l-am așteptat la Eforie Nord, în gară, și l-am văzut coborând
cu o geantă neagră, care, purtată de atâția ani pe același umăr,
i-a produs scolioză.
eu cam știu ce ar putea să transporte în ea: niște cărți, numere de telefon, o sticlă de vodcă, o alta cu apă înghețată,
acte ale unor instituții de învățământ superior din Târgu-Jiu,
pe unde nu e primit, sau pe care le înființează, fără să poată preda,
pentru că piticii de acolo nu ar mai putea să găsească ușa,
dacă le acoperă cineva orizontul.
posibil să mai aducă de pe undeva în geanta lui neagră
niște praf de timp și niște farduri ale morții.
și, cum vă spuneam, a făcut câteva zile, preventiv, ritualic, împachetări cu nămol, împachetări reci...
l-am însoțit de fiecare dată, sacrificându-mi, asumat,
timpul corespondent tinereții mele...
și, într-una dintre zilele de terapie, eram, firesc, la datorie.
îmi pusesem, la rândul meu, puțin nămol pe umeri, așa, de alint,
pentru că, totuși, duc multe și sunt obosiți.
pe de altă parte, trebuie să-i învăț cu pământul,
cu acest soare dinăuntru, nu doar cu cel de afară...
stăteam amândoi unul lângă altul înaintea lacului.
fiecare, în fața a ceea ce făcuse până atunci
și în spatele a ceea ce i-a mai rămas să facă.
destul de ciudat pentru diferența de vârstă,
eram umăr lângă umăr...
stând așa, să ne uscăm noroiul într-un apus de soare,
eu am zărit o fată, undeva, pe lângă noi, la o abordabilă distanță.
am putut-o vedea doar pentru că lumina nu îmi bătea prea tare
în ochi și nici conștiința nu era activată,
dacă tot mă pregăteam s-o împachetez în nămol...
nu are nici un rost ca domnișoara să mai fie descrisă,
lucrurile se cunosc, avea îndeajuns din toate, expusă pe sortimente.
după ce am zărit-o frumoasă, făcută-n ciuda expertizei,
cum se spune sintetic în mediile fără complexe culturale,
adică ochi albaștri, părul auriu, zâmbet gingaș,
ce mai, o muză de fenotip romantic,
m-am uitat puțin împrejur și am așteptat înțelept apariția cutumei. într-adevăr, venise cu mama,
care o tot trimitea cu vorbe șoptite în apa binefăcătoare a lacului.
atunci mi-a venit un gând care nu avea nici o legătură cu peisajul de pe lângă noi – numai oameni-ruină,
pe care abia mai reușea să cadă o ezitantă și prăfuită lumină.
în acele condiții, i-am zis lui Tașcu să intre după fată în apă și s-o întrebe, aparent detașat, ce și cum, câte zile de tratament mai sunt nebifate, să pot să fiu sigur dacă mai are vreun sens medicația
pe care i-aș fi putut-o prescrie, iar mai apoi aplica.
adică, el să intre în apă încet, să se apropie de ea ca din întâmplare,
să nu sesizeze cumva mama de pe mal pericolul stricării
ordinii mondiale...
eu așa i-am spus lui Valentin, pe un ton amical:
mergeți dumneavoastră și o agățați pentru mine,
e mult mai firească discuția dintre un copil și un moș,
nu e posibil să creadă nimeni că ați putea să-mi faceți un astfel de serviciu. nu sugerați, cel puțin pentru mamă, nici un fel de pericol.
cui i-ar da prin cap că ați vrea să vă experimentați teoria cu ritmul vertical în fata aceasta?
în cazul în care eu voi fi acela care va intra în lac, brusc toate apele se vor da într-o parte și am să trec cu tot poporul ciobănesc
de până la mine...
imediat aș da de bănuit, s-ar sesiza natura și mediul...
maică-sa ar porni de la o impresie negativă, scandaloasă ca esență,
și mi-ar fi cu mult mai greu mai apoi...
cine, pentru bine, mai are timp acum?
pe când, dacă vă duceți dumneavoastră,
toată suflarea și lumea rămân liniștite, nimeni nu bănuiește nimic,
discreția nu va ecloza lumea.
nu e firesc să suspectezi un bătrân de un succes atât de rapid.
pe ce bază? ca un compliment cultural? destul de complicat,
destul de perspicace pentru o femeie bătând în retragere...
apoi, dacă reușiți prietenia, putem ieși diseară pe la vreo terasă.
iar dumneavoastră o s-o faceți pe mămică o conversație culturală despre romanul românesc, sau despre secțiunea de aur din balada populară, orice ar ajuta-o să vă audă mai bine,
să nu fie nevoită să-i crească urechile după marile înțelesuri
din artă.
toate astea s-ar putea întâmpla cât timp am să iau eu fata
să o plimb și să-i explic la mare niște lucruri,
diferit de cele pe care le știți dumneavoastră.
s-ar bucura și mămica... unde ar mai găsi ea pe litoralul acesta
un tip atât de pregătit în ritmul vertical, în teoria lui, mai bine zis?
fericitul Valentin, cu barba și cu părul albe, s-a uitat la mamă...,
a zâmbit și a plecat în unde. bănuiesc că i-a plăcut ideea.
de la un timp, trebuie să te mulțumești și cu ideile altora...
nu știu dacă a înțeles chiar tot din ce i-am spus, dar de dus,
s-a dus.
îl vedeam cum se cufunda încet, sfințitor, în nămolul de sub apă,
înaintând domol, ridicându-și, pe rând, câte un picior,
ca un brotac ajuns pe miriște.
nu știam ce putuse să-i spună, dar am văzut cum fata, care,
vă repet, era deosebit de frumoasă, a început să zâmbească
și se apropia de el foarte insinuant, chiar periculos deja
pe unele direcții, dacă ar fi fost cu mult mai tânăr prilejul...
îi zâmbea larg, începea să se joace cu apa,
să intre-n echilibru cu elementul primordial.
la început, gesturile erau timide, destul de prudente, apoi râdea dezinhibant, părea fericită, femeie care-și respectă condiția.
eu nu știam ce putuse să îi spună încât să-i fi dat atâta confort, clasica metodă...
eram destul de mirat, chiar mândru de amicul meu.
nu aveam decât să aștept, pentru că nici el nu putea îmbătrâni
atât de rapid, încât să nu mai am posibilitatea de a-i înțelege lucrarea...
la un moment dat, semn al unui fragil neprevăzut,
l-am văzut întorcându-și privirea spre mine,
cu o căutătură serioasă, cu ochii larg deschiși, chipul împietrit, parcă ar fi vrut să îmi spună ceva, dar nu îl lăsa contextul, distanța.
între timp, mama fetei, urmărind și ea fericirea și libertatea acelei fericiri, dădea semne de încordare, nu slăbea din ochi peisajul
în care Valentin era ca un stâlp indian, exclusiv pentru ritualuri,
împrejurul căruia dansa foarte aplicat fecioara de ocazie.
cercul se strângea treptat, chiar dacă raza lui, pornind de la Tașcu,
nu avea cum să fie prea bine precizată...
creștea întruna veselia fetei, iar el mă privea din ce în ce mai des, cerându-mi parcă intervenția salvatoare.
eu numai zâmbeam, nedorind să mi se vadă mirarea.
îl priveam cum voia să vină la mal, dar jocul ei
și nămolul de sub apă îi încetineau bătrânului mișcarea.
pe mal, îmi administram un surâs mulțumit, suficient,
felicitându-mă pentru idee
și pentru ce avea să se întâmple mai apoi.
în acea zi, un fel zi predestinată a unui Valentin întâmplător,
aveam doar grijă să nu fiu asociat de către scorpia cea pusă de soartă de pază cu bătrânul care, copăcel-copăcel,
începea din nou să meargă în vârsta tinereții.
gândisem cu mărinimie despre ea că ar putea deveni,
într-un proiect reușit, corespondentă prietenului meu.
până la urmă, Tașcu a ieșit din mediul impropriu,
sobru, iritat, ținută academică!
învelit în privirile mânioase ale protectoarei și foarte nervos,
mi s-a adresat:
„mă, futu-i mama măsii, asta, săraca, e handicapată mintal!
tu cum de nu ai observat? specialistu’-n femei...
n-ai văzut că nu nici măcar nu mai puteam scăpa de ea?!
se urca pe mine în mijlocul noroiului...
cum de nu ți-ai dat seama de la început că este într-o doagă?!”
ce râs aș fi avut atunci, dacă am fi fost acolo doar noi doi
și dacă situația nu era de o natură specială!
pe drum, izbucnea și el în hohote de râs. „cum naiba, mă?!
așa ceva nu mi s-a mai întâmplat niciodată...”
îl vedeam cu coada ochiului mergând alături,
trecând gânditor prin căldură,
cu o șapcă albastră pe cap, luată din Germania, cu ventilator
la cozoroc și cu ecran cu celulă fotoelectrică, energie solară...
de fiecare dată, de câte ori trecea printr-o umbră, elicea se oprea
și era nevoit să pornească motorașul cu o mișcare bruscă,
din deget.
nici până astăzi nu știu dacă acest empiric gest era tot unul de natură simbolică...
dar toată lumea se uita amuzată, mai ales copiii,
cum Valentin Tașcu trecea detașat prin Eforie Nord cu ventilatorul la frunte, pe bază de energie solară.
în concluzie, acum, motorașul e astăzi la frunte, mutat.
și când îl mai tachinez cu neputințele sale de a mai sări gardul
când poarta nu-i deschisă, îmi răspunde că nu-l atinge nimic
din ceea ce îi spun, că ar trebui să știu că are o fetiță de doi ani,
că l-a întrecut până și pe Nicolae Manolescu, deși media de vârstă, prin natura profesiei, a posibilităților celui din urmă era cu mult mai proprie pentru făcut dovada.
dar una-i una, alta-i alta, aproape oricui îi mai rămâne un suflu
pentru un oftat.
din ultimul oftat se poate naște și viață, și moarte...
când nu-l voi mai vedea cu geanta pe umăr, o să mai întreb
pe câte unul: fu Tașcu ardeleanul pe-aici, prin Târgu-Jiu?
din alt punct de vedere, îi înțeleg tensiunea,
e destul de greu să accepți că ești tânăr
atunci când toate amantele tale s-au prăpădit deja și tu ai rămas
să-ți târâi vigoarea prin Gorj.
033.174
0
Despre aceasta lucrare
- Autor
- Marius Marian Șolea
- Tip
- Poezie
- Cuvinte
- 1.847
- Citire
- 10 min
- Versuri
- 170
- Actualizat
Cum sa citezi
Marius Marian Șolea. “Problema fatalității la Valentin Tașcu.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/marius-marian-solea/poezie/207746/problema-fatalitatii-la-valentin-tascuComentarii (3)
Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.
ASE un text absolut superb, scris cu un simt al notatiei si amanuntului semnificativ fara gres. Umor si tragedie in aceeasi pastila, fara incrincenare, o felie de viata fireasca, un personaj adevarat (il cunosc personal, e, probabil, un alt motiv pentru care am interactionat cu textul). Si totul e foarte elegant, atmosfera, eufemismele, scriitura.
PS. Am evitat pina acum sa comentez vreun text de-al lui Marius Marian Solea, am inteles ca el e unul dintre \"primarii\" acestei comunitati si nu-mi face placere sa fiu suspectat de \"limbi\". Asadar, comentariul e la text si nu la persoana autorului.
PS. Am evitat pina acum sa comentez vreun text de-al lui Marius Marian Solea, am inteles ca el e unul dintre \"primarii\" acestei comunitati si nu-mi face placere sa fiu suspectat de \"limbi\". Asadar, comentariul e la text si nu la persoana autorului.
0
AS:) Acum am vazut ca a folosit si Adrian Munteanu sintagma \"amanuntul semnificativ\". Iarta-ma, Adriane, pentru ce ar putea semana a plagiat, dar am postat propriul meu comentariu fara sa-l citesc in prealabil pe al tau. :) Oricum, fara sa vrem, ne confirmam reciproc. :)
0
Numai ce caută textul la \"expresii și cuvinte licențioase\" nu știu.