Marius Balacon

Când te privesc mă dor Încheiturile sufletului intuit De o inimă de homunculus scăpat Din alambicul unui faustian ego Ce mă conjură să nu rostesc formula Misterului ontic si deja desuet Ce

Mă doare în vene pământul Și uit să-mi desfid avataruri, Mi-e mamă și tată cuvântul, Tăcerea, ispita- ontice daruri. Mă-ntoarce pe dos fericirea Și suflet mi-arunc în nacelă, Prin ceruri îmi

Am vrut să fiu cum nu sunt Dar, sunt cum sunt Și asta mi-e de-ajuns Pentru a fi Așa cum suntem cu toții Atunci când deschidem larg ochii Și nu mai întelegem nimic Absolut nimic...

Un om și-a scos ochii , Pentru că avea nevoie De mai puține lacrimi ... Un lup nu știa să urle , Pentru că nu mai văzuse Oameni ... Un nu știu ce scria , Pentru că avea nevoie De ce nu

Lumea asta vastă, toată, nu-i decât o-alegorie, Mulți ar vrea să afle asta, însă cine-ar vrea s-o știe? De pretinzi că universul e-un butoi de danaide, Află că în el noi suntem, doar o ceată de

Nu pot să privesc Noaptea ce nu-mi oferă A zilei certitudine Dar ce e ziua fară soare Decât o falsă noapte Și ce e luna pentru noapte Decât soarele uneu false zile .

Fecioară iubită și mamă, Durerile noastre le cheamă; Stinge în suflet amarul, Golește din inimi calvarul; Din lacrimi ne-adună iubirea, Sfințește în lume trăirea Și dă-ne nădejde și crez Și

Eu nu am trăit aici Mormântul mi- e plin cu acolo Pierdut- am și crucea aceea Găsit- am lumea aceasta. Al pașilor cuvânt rostit acolo M- a aruncat aici De ce nu ai tăcut

Să știu aș vrea într-o noapte , Ce-n cărți și stele nu se-arată , Să mă sărut cu ale tainei șoapte , Să las fiara morții dezlegată . Să aflu aș vrea într-o seară , Ce-n minte și suflet nu-i de