Lebedei nr.21

Cu multă lume colorată, așa încep amintirile mele la capătul unor scări de lemn undeva pe dreapta și în fundul curții unde polonezul dregea tălpile ponosite și merse cine știe pe unde și cu ce preț. Multe ajungeau să rămână aruncate într-o ladă ascultând tăiatul fețelor întinse pe calapodul din lemn moale, sperând că poate într-o bună seară vor ieși iar la șosea sclipind în lumina aplecată de felinare. Buna dispoziție a polonezului era destul de rară, în funcție de limba pe care o bolborosea printre cuie de fag și miros de prenadez. Iar dacă accentul încerca să-i trădeze originea, osul care mângâia gura cuțitelor îi era fidel până îmi fura privirea, iar el putea sa fie orice își dorea fără ca eu să mai bag de seamă că-mi face vânt pe scări spre podul plin cu porumbei. Pentru un baton de ciocolată trebuia să urc grâul în gușa lor și să-i zbor cam un ceas. După care îmi începeam ziua, iar el îmi vorbea în șapte limbi, inclusiv poloneza. Până aproape de seară băteam curtea în lung și-n lat în joacă, cu tot felul de bețe și sfori. Nu de puține ori mă trezeam indianul cu pană amușinând cățeaua cu coatele prin țărână. Iar ea lătra de zor s-o salveze cineva de ideile mele trăsnite. Când obosea mă mușca de genunchi până îmi cădeau brațele vreascuri și nu-mi mai găseam curajul. Ziceai că sunt rodul unui păpușar rămas în umbră pentru că eram doar un pici. Poate că asta și eram, ținând cont că vărul meu era mai mare cu vreo câțiva ani și purta tot timpul ochelarii legați de un elastic pentru a mă vedea mai bine de unde era el. Pe strada mea întotdeauna simțeai gustul de vechi al oamenilor. Până și liniștea serilor părea că este acolo dinaintea noastră.