Lebedei nr.21

-Dacă mă iei în brațe, să te gândești la o floare. Spune repede una cu litera M -Magnolie. Că avem una în curte. -Nu-s atât de bătrân pe cât par tinere domn. Am tăcut fiindcă nu mă simțeam nici mai înalt nici domn cu el în pantaloni scurți, țineam în mână un trenuleț de hârtie și mă gândeam că ar putea fi mecanicul pe care îl căutam. Așa mi-a zis polonezul că are degetele în formă de abur și că pe undeva în trecut oamenii așa spuneau despre cei ca el, care aveau drumul în tălpi și indiferent cât de mult s-ar obișnui într-un loc, există întotdeauna o locomotivă care îi așteaptă. “Ei construiesc tot nepoate” -Al cui ești? Am dus tăcut trenulețul la spate și încercam să înțeleg cuvintele polonezului. E drept nu-mi veneau în aceeași ordine și asta pentru că mâinile omului din fața mea îmi alunecau cu greu în piept și fără să vreau respiram doar din privirea lui, atunci am știut că niciodată trenulețul meu nu va pleca cu el. Omul ăsta este prea pietruit pentru mine și ce dacă avea o gară doar pentru el!? -Al nimănui. -Polonezul e acasă? Da’ știu că ești curajos! Cum te cheamă? -Trenuleț. Și e construit de mine! N-am nevoie de mecanic. (zâmbea) Degeaba, că tot mi se lovea de piept într-un fel pe care doar io îl știu și mie asta îmi spune multe despre oameni. Așa m-am descoperit într-o zi, dar el nu avea de unde să știe. -Nu prea construiți voi tot. Polonezul nu-i acasă! -Spune-i că l-am căutat. Nu îți spun cine, fiindcă sunt convins că din povestirea ta o să știe sigur. -Nene, eu când mă joc nu povestesc nimic. -Și când nu te joci? -Când nu mă joc, știu multe despre oameni. Apoi a plecat și nu s-a mai uitat în urmă. Puțin mi-a păsat dacă avea sau nu, o locomotivă după colț, în ziua aia polonezul a ieșit de după perdea și a cumpărat multe prăjituri. N-am știut de ce, dar știu sigur că omul ăla mie nu mi-a plăcut.