Lebedei nr.21

“băi babo, tu nu mai treci și pe la mine?” încă de dimineață șoșonii polonezului așteptau ciocolata amăruie. “îmi place amăruia în pătrățele, destul rotunjesc cu rașpelul” și își freca mâinile de prenadez să mai ungă o piele de “bou” întinsă pe ladă. “nepoate, la tine a venit sau încă n-are ochi? l-am văzut pe stradă se ducea înspre Lizuca tărșâind udătura îngânării, n-are decît să-l plouă, nu-i lasă niciodată poarta deschisă. De când i s-a dus bărbatul stă doar la fereastră și n-are timp să mai respire sărbătorile, doar covrigi din mila vecinilor mai primește. Vezi mă nepoate, crești așa, ca să rămâi singur și cine știe ce-o mai fi și dincolo. La cât de singur mă simt, tare mi-e că nici nu-mi va fi altfel! Hai fugi și vezi dacă s-a întors că Lizuca sigur nu l-a primit. Înapoi n-are la cine să se mai oprească, că toți din vale au contract cu lăptarul. Duduio, pregătește ce ți-am spus și vezi să nu lipsească că-s numărate.” Dau fuga pe scări și mă întind în liniștea udă. Moșul a fost mai harnic decât crede polonezul și până la Lizuca a trecut și prin bocancii mei. Pe unul la încălțat și l-a dus până la ușă, iar în celălalt a lăsat un pumn de turtă dulce și ciocolată de casă. Auzisem o poveste cum că moșul încalță toți bocancii pe care îi întâlnește, iar daca nu-i plac lasă tot ce are prin buzunare. De-i vin bine, își ridică o sprânceană și dus este. Nu trebuie să-ți pară rău, căci la anul îți pune și pe lângă. Așa ca n-aș fi fost supărat să umblu toată iarna desculț, că doar era doar una până la cealaltă. Unde mai pui că nu întotdeauna la fel de albă și înghețată. De data asta bocancii mi-au ramas și am gandit o iarnă grea. Întins pe lemnul ud, mă prefăceam că-s departe căutând urma moșului dus la Lizuca, știam că polonezul îmi pregătește ceva, fiindcă de obicei nu umblă prin casă, decât dacă n-are cuie și cum ciocanul nu i-a stat, alt motiv decât să-și pună barbă nu are. “duduio, anul ăsta să nu ne mai dai de gol, lasă-mă pe mine să spun ceva dacă e de spus”. Am știut că toate-s la locul lor și m-am ridicat să intru. Lângă lada cu scule, o pereche de încălțări noi mi-a furat privirea. Încep să-mi frământ bucuria și întreb ”cum de nu i-a luat?” păi nepoate, după o vreme, moșul se descalță și umblă așa cum l-a lăsat Dumnezeu. Norocul tău că i-a lăsat la noi și te-ai nimerit pe aici, altfel, îi păstram și-i lărgeam ca pentru mine. I-am încălțat potrivit, mușcând cu poftă din ultimul măr păstrat de pomul curții. Deja imaginam cum va fi iarna bocancilor mei! “Mulțumesc unchiule!” și îndesam toate celelalte prin buzunare. “Duduio, ți-am spus să taci, cum vrei să mai creadă copilul. Vino mă să mă pupi, să-mi fie până la anul. Într-o zi am să rămân singur, să bat cuie în cer! Tu să nu bați mă, auzi! Că rămâi în loc și cleștii nu-ți mai sunt de folos. Doar fiare, nepoate fiare și uneori, doar uneori, sărbătoarea mai apucă să le încălzească. Ca acum nepoate, ca acum! Hai fugi și dă binețe tuturor!” În ziua aia polonezul n-a mai ieșit din atelier, dar nici tălpile întinse pe ciocan nu s-au mai auzit. A fost o zi ca toate celelalte, cu oameni mari și singuri!