„Să bem rece, să urinăm cald”

noi nu rămânem niciodată când plecăm
oriunde ne-am duce iar plecăm
nici măcar cărțile nu rămân oare cât ar trebui să am
39 de ani nu mi-e de ajuns
și am înțeles cumva locul meu este peste 20 de ani
sau poate peste o viață așa dintr-o dată
am înțeles

dar lumea este un dans în fața oglinzii
te îndepărtezi te tot îndepărtezi și nu mai rămâne nimic din ea
nimic să se mai vadă apoi arzi ca o hârtie împăturită
și crezi că Dumnezeu ține cont de cutele tale
el n-are timp să te citească
e ca un editor
există doar într-o omletă cu șuncă și îți dă curajul să spui

ouăle sunt cele mai bune la micul dejun iubito
dar eu voiam Dostoievski

mă întreb dacă mama lui este țigancă
dacă tatăl meu a existat vreodată ca să exist și eu
dacă nu cumva suntem rude de sânge și un preot a uitat să spună amin
Doamne
dacă chiar sunt eu
când te iubesc

poate că sunt un nebun între capetele patului de fier
legat de femeile zăbrele care rătăcesc atunci când zac
și dacă sunt
atunci de ce mănânc cu poftă

o să-mi trag un saxofon și o să-mi pun mărgele ca să fiu și una și alta
și când o să cânt
să spun lucruri pe care le-am făcut doar pentru că
tu nu te uiți la mine
poate acum
poate niciodată
trebuie doar să văd lucruri
trebuie doar să nu-mi pese
ca să te țin în brațe nimic mai mult

dumnezeu este foarte nebun dacă crede că îl înțeleg
poezia este ca o nevastă nefutută
și pleacă într-o zi