Marin Constantin Daniel

În prima strofă respirația se întrerupe după cel de-al doilea vers( nemaivorbind de ,,săgetătoare păsări cântătoare\" - constructie nefericit gasita}.
A doua strofă:
,,Mi-e foame de doruri și-i loc de destin
Și nu-i loc de destin, și doar toatele rupte-s.\"
O bâlbâială poetică? Nedigerabilă.
Păcat de ultimele opt versuri, cursive și relativ aerate.

Iată cum omul a sfințit cuvântul iar cuvântul a înnobilat omul. Experiență trăită, deschisă , rarisimă prin această cetate virtuală.
De teamă să nu ucid ecoul acestei creații, las cuvintele autoarei să respire dincolo de virtual.

Muza...doar ea

,,cerurile de frunze pustii

plâng trupul trist...\".
Tablou al regăsirii toamnei.Cald.Linistit.Chiar îmi imaginez aceste ,,ceruri de frunze\" căzute, nemărginit lipite de pământ, privind trupul trist, dezvelit - mă refer la copaci. Oare am ,,văzut bine\" sau e doar o neînțelegere a mea?

Pentru prima dată fiind, odată cu un ,,Bine ai venit\" trimit și convigerea mea că această poezie promite, cu condiția anulării sau prelucrării mai atente a strofei secunde. Atunci când versuri ca ,,Și mă rătăcesc din nou...\", ,,Drumul meu incepe
Și se termină cu tine...\", ,,Ești Alfa și Omega mea,
Ești inceput și sfârșit\" sunt deja cunoscute până în baierele oboselii, trebuie să mai ,,te cerți un pic\" cu muza. Poate iese altfel.

Atunci când există putința de a regăsi un izvor, într-adevăr, vom readuce visurile uitate, le vom farâmita într-un joc de scrabble. Păcat totuși de abandonul prognozat. După un punctaj maxim urmează un nou joc. Poate că nu mai este scrabble. Poate că incepem să mutam piese pe o tablă de șah. Punctajul maxim va fi mult mai periculos.

După cum începe acest text (aleg să nu-i spun poezie, e prea mult), mă aștept să găsesc de vânzare una bucată amantă cu comportament de ,,Anunțul telefonic\".
Vizibilitate de scurtă durată pentru că există surpriza, cheia textului:
,,ora pironită în ceas de argint când ea
visa că fuge\". Încercata metaforă s-a lipit precum balonul de săpun pe perete; s-a spart.
Nu e tot. Textul scoate ultimul verdict:
,,Și când ai să faci sex cu alta ai să o vezi
tot pe ea!” mi-a spus acum 2 ani\"
Fără alte - neplăcute comentarii, textul nu trece de atelier.

Parodia rămâne în urma textului parodiat. Cât despre remarca doamnei sau domnișoarei Maria Prochipiuc, s-a scris incorect ,,al doielea în loc de al doilea\" (probabil din graba zâmbetelor).

Greu stă locului precupeața travestită, greu îi e să nu prindă câteva aripi, dar nu se alege decât cu câteva pene desfăcute, ce să-i faci cu vara asta zvâcnind în roz fometos , poate că va fi furtuna până peste câteva puncte și atunci va avea timp ea să croșeteze câteva idei ocolite.

Dragă Horia, nu m-a deranjat nici o steluță, nu m-a deranjat nici greșeala amintită. Eu iubesc oamenii. Dar iubesc și adevărul. Dacă am pretenții pentru mine, un umil ,,mai puțin știitor de gramatică\", cu siguranță am mai multe pretenții pentru o altă persoană care ,,știe cu mult peste mine\".

Ei de mult vagabondez eu pe hârtia asta virtuală dar azi chiar c-am brodit-o. Chiar așa într-un București în care apa de la robinet a devenit rugină amestecată cu apă otravită când lupta pentru un pas în plus se dă în fiecare intersecție resimt întoarcerea spre castelele de furnici de sub goruni dar cei cu gorunii aceștia în București nu mai există decât stejari piperniciți noduroși unii au ajuns deja cozi de lopeți de târnăcoape hai că vin știu cum ploaia la țară e de mătase știu cum râul dansează gol în prund ei unii amintesc de Arghezi dar acum e vremea să amintesc de Pusca Ioan hai la sat hai la dor hai la ie și ciorchine apă vie.

Da, într-adevar Dumnezeu lucrează prin chipul suferinței, prea puține se pot spune, multe se pot înțelege. Aici am vazut un om. Il respect și îi las drumul flămând.
Cu respect, Marin Constantin Daniel

Articolul domnului Remus Cretan mi-a atras atenția încă din primele fraze:
,,Cum ideile mari au fost cândva gândite, scriitorii de astãzi trebuie doar sã le mai cugete odatã.\"
Cum domnule, chiar atât de ineficientă să fie convulsiunea spiritului uman acum, cu toate schimbările, incât să nu putem vedea altfel decât în perioada lui Dante sau Boccacio, să nu existe un surplus de rațiune la dispoziție din care unii să poată șlefui cu dăltile spiritului lor genial un lucru, un gând mult mai apropiat de perfectiune? Oare să mergem noi invers?
Caut și dau de un răspuns neconvingător:
,,Zilnic ne eternizãm în scriitorii de ieri prin iubire\"
Numai prin iubire? - îndrăznesc eu să întreb.Bine, dacă atacăm subiectul din punct de vedere religios, atunci exită dreptate.Ce ne facem dacă autorul articolului se intreabă în continuare:
,,Care scriitor e mai fericit: cel de ieri sau cel din generația tânără\".
Rămânem și noi întrebători, citind în continuare alte și alte întrebări:
,,Dar toate ceasurile mãsoarã secundele la fel ?\".
Se așteaptă un răspuns, dar de fapt autorul sare la alta problemă spinoasă:
,,Se dorește acum învierea cenușii marilor scriitori ? \"
Până la final se bate pe muchie ideea de nedumerire (chiar și titlul ne avertizează).
Dacă există astfel de nedumeriri, atunci cu siguranță nu s-au vrut lămurite. Lipsește o idee proprie a autorului. Era bine dacă exista, la final.

M-am uitat bine văzut-am scris poezie așa că am cale liberă să zic una alta altfel nu îndrăzneam e multă dragoste în pagina asta zic și parcă un bungalou depărtat de ochii lumii pe undeva pe marginile Indiei un spital ideal se confectionează ridicări la cer cu ochii pe pământ dar poate că nu în India poate oriunde un sentiment două învelite în mătasea nopții.

Acum au rămas doar fregatele acestor îngeri neștiutori iar unii dintre noi avem vâsle atât de subțiri întoarcem cârma și privim în altă parte de ce Doamne banii nu vin de ce puhoaie de ce mamă am o jucărie nouă acum adusă de departe ajutoare umanitare dar de ce nu mai avem casă. Pentru că … lacrimi.

Am făcut un popas în pagina domnului Vasile Munteanu e adevărat poate că și titlul m-a jucat puțin pe degete și uite că eu sunt cel câștigat zorindu-mă în fața acestei nebune ridicată cine știe de unde venită aici pe frontul de zi cam mulți dezertori zic eu și mai mulți mitocani cu inimi bătând în sicrie hai să ne privim pruncii dar cine dracu’ își mai așteaptă copilul la poarta școlii întreabă mitocanii cu sticlele de bere la picioare uite așa dispar pruncii nu în ziduri ci în ceața zădărniciei și uite așa mitocanii lipesc poze de vioară în fiecare iubire stau câteva clipe tencuiala refuză se desprinde totul va ajunge odată și odată prea tarziu se vor vedea capete de mitocani cioplind asfaltul asfințitului.O inimă într-un Bucuresti sforăitor.

O proiecție printr-un mediu eruptiv, viguros crescută pe abruptul dintre inimă și suflet.<< ai văzut tu vreodată să meargă pe apă vreo sfântă >> - normal, Isus a făcut minuni - pentru că numai în felul acesta oamenii puteau înțelege și crede în același timp. Îl vezi; cel din fața ta nu crede în tine, nu te cunoaște. Drept călăuză, tu îi deschizi o poartă, il inițiezi : << dacă îți e foame să știi că mi-au mai rămas pe buze niște cuvinte >>.Superbă explozie finală, un minitestament al apropierii.Concluzionând, o creație ce depășeste pragul multor ,,stelute\".

Trec pe lângă acest poem cu reținerea unui călător ajuns prea aproape de gratiile propriului suflet.Las tăcerea să creasca noblețea acestor versuri frumoase.

De ce trebuie să ne punem cătușe la suflet? Să fie atât de greu de suportat trupul? O poezie interesantă, chiar frumoasă - în nuanță creativă. Totuși, <> descifrate în fiecare vers compresează vitalitatea, căutarea.

Am citit și tot recitit prima parte a poeziei. Extraordinară! Este realitatea spusă aprig, fără machiaje și sofisticate accesorii. Ma bucur când muza răsplătește pe cineva cu asemenea trăiri!