Întrebându-mă despre marii scriitori

Și-au făcut oare datoria scriitorii de ieri și de azi? Se pare că respectăm trecutul doar când s-a făcut tot ce era cu putință. Cum ideile mari au fost cândva gândite, scriitorii de astăzi trebuie doar să le mai cugete odată. Să ne facem datoria, să vedem îndată cine suntem, să dobândim starea cititorului fără să ne fi gândit la ea. Dacă ne-am făcut datoria putem merge mai departe. O generație pleacă, alta e împinsă de un vânt la fel de cosmic și profund. Greșim când spunem că cei ce-au fost sunt ca o haină a cărei substanță depinde de materialul din care e făcută, de modul cum o porți și că trebuie părăsită înainte de a se fi uzat. După cum nici defectele celor de azi nu le vedem sau sunt uriașe. Și nevinovat tăcem nefericirea lor. Să fie identificare sau respingere? Mi-a fost dat un vis cu ce-i ce-au dispărut. Mă simțeam în ei un sclav încătușat. De atunci cerul nu s-a mai rotit cu rost, marginea sensurilor s-a dezghețat. Mai mult nu puteam citi, nevăzând mai departe. Știu că ne îmbrăcăm zilnic în iarba pe care au călcat pașii lor pierduți. Această lume la care ne închinăm e trecerea spre o altă lume. Înălțăm ce nu putem spune, dar rămânem aceleași ființe aplecate prin cuvinte. Doar plecarea unora ne abstractizează. Talpa lor încă apasă pe cuvintele celor de azi. Prin picurii de timp ce nu mai vin, împărțim jocul cuvintelor cu marii scriitori. Sătulul de viață îl alungăm când ne rugăm și peste moarte. Majoritatea scriitorilor duc o viață de o liniștită disperare. Sunt cei care visează ziua și cunosc lucruri care le scapă celor care visează numai noaptea. Altfel spus, o față pentru sine, una pentru mulțime. Orice limbaj folosesc, scriitorii spun ceea ce sunt. Cum a urca înseamnă să te și jertfești, ei au urcat. Îndeletnicirea lor este mecanică: grădinăritul cuvintelor. Când mărturisim simpatia față de scriitori ajungem să aprobăm și acțiuni care ne-ar vătăma, nu ne-ar caracteriza. Ne identificăm cu autorul respectiv. Romanul său este o oglindă purtată de-a lungul unui râu. Orice carte are viața ei ce nu poate fi sustrasă. Și apare un impediment, acea iluzie a scriitorilor, timpul. Timpul este țărmul, iar scriitorii trecerea, viitura. Dar cum vede generația tânără cuvântul scris până-n prezent ? Ne umplem pe dinăuntru cu tot ce s-a scris până acum, căci cuvântul e seducție, e atemporal și viu. Depistarea urmelor e materie pentru meditație, o realitate vertebrală. În filiația spirituală, în coborârea intelectului în inimă tot ce va rămâne este iubirea neanimalică. Când nu vor mai exista căi între generații, va fi sfârșitul. Cu siguranță, un angelic inconștient nu recunoaște că au existat și mai sunt mâini obosite de nevindecare, tinereți răstignite, strângeri de inimi. Și astea pentru că în existențial se ascund emoții. Amintirea de ieri se păstrează. Pe harta dorințelor de azi stau oblic amintirile. Și soarele de-acum va trece odată în întuneric, acolo lângă stelele mai triste. În pași duplicitari, scriitorii ar avea atâtea de spus pe drumul cu petale. Se feresc numai de spini. Stau pieziș și mă întreb dacă au greșit vreodată scriitorii? Greșelile lor pot fi greșelile noastre. Ne încăpățânăm în freamăt după tot ce ei nu au reușit. Căința e acea forță ce poate pune capăt la toate. Când ne amintim de prezent căutăm lumânări în pădurile virgine. Atunci se înalță între fiecare dintre noi și viața noastră un ecran imaterial, o lecție de umilință prin care încercăm să-i înțelegem pe ceilalți pentru a ne cunoaște mai bine pe noi înșine. În această margine a lumii ce stă să se descoasă, miroase a veac de suspiciune. Cum ne eternizăm în generațiile de ieri? Zilnic ne eternizăm în scriitorii de ieri prin iubire. Ne hrănim fără să vrem din iubirea celor ce au fost. Rațiunea iubirii e acel ceva prin care ne deosebim de animale. Suferințele și aparențele nu pot fi iubite în același timp. Vor fi o lamentație cosmică, un suspin al îngerilor la Judecata fără Judecător. Gândim în șoaptă și încercăm să-i înțelegem pentru a ne cunoaște pe noi înșine. Doar privirea ochiului curat va limpezi tot ce se privește prin el. Dacă nu privim mai departe decât a făcut-o poetul, înseamnă că nu am înțeles nimic din strădania sa. Când este frig îi vrem pe toți tomnatecii aproape, să îi strigăm și apoi să-i strângem la piept. În asta constă umilința lacrimilor, acea lecție primară a scriitorilor: salvarea fiecărui eu ! Nu închidem ochii să ne privim mai bine, temându-ne de cumplita lacrimă ce-ar vrea să se întoarcă în ochi. Iată ce ne face să nu înaintăm: privirea nudă ! Au fost oare cei de-atunci și cei de azi înțelepți ca șerpii și nevinovați ca porumbeii ? Scriitorii au căutat ce-au găsit și găsesc ce li s-a pregătit. Urmează să se proiectăm calm, cinic și abil. Pilulele timpului dau somnolența, evadarea prin nepăsare, nu și vinovăția. Prin transformarea făptuirii se face transmutația omului. Nu e bine să cheltuim prea mult spirit pe comparații cu trecutul, pentru a nu cădea în ridicol. Scriitorii vechi sau noi nu ne dau ce nu primesc de la noi. Obstacolele vremurilor în care au trăit le-au răspuns printr-o mai intensă reflectare. Îmi cade în interior o întrebare, o interogație morală mult mai largă, pe care mi-e rușine s-o îngân: De ce noi ? Devenim prudenți la amănuntele vieții comuniste. O succesiune ilogică de imagini ce întunecă milioane de copilării. Ne consolăm că boala comunismului a întreținut indirect grația poeziei și calitatea romanului. Natura politicului nu este înșelătoare, ci noi ne amăgim singuri. Parcă nimeni nu și-ar dori ceva din ce a fost. Nu avem imaginație să aducem dovezi binelui de atunci. Și totuși, suntem noi cu tinerețea noastră, cu autorii chinuiți de un sistem. Iată de ce nu e bine să credem în stingere, ci în nesfârșituri. În vânătoarea de imagini, nimic nu le va schimba trecutul. Se vor întoarce din trecut pentru a-i servi mai bine pe oameni. Înțelegerea comportamentului unora este un preludiu la iertare. Cei curajoși știu să ierte, iubind adevărul și iertând eroarea. Indiferent unde și când au trăit toți scriitorii se vor trezi după felul a ceea ce-au făcut. Nu se alunecă prea mult în derivă. In fiecare dimineață ar trebui să știm cum arătăm. Depinde și de caracterul reflecției oglinzii. În Româniile atât de inegale nu putem face abstracție de sensul subteran. Poate se scria mai bine la frig, la întuneric și mai greu azi, când suntem bombardați informațional. Va câștiga cine știe să facă selecția sau cine știe să aleagă. Dacă până acum au fost aleșii, de-acum va trebui ei să aleagă. Ce își doresc oare scriitorii ? Cu toții se gândesc să nu le fie degradat cuvântul prin vorbă. Oricum, prea multe nu vă spun, că vă voi plictisi. O concluzie doar: fiecare scriitor e o bibliotecă aparent rânduită, cu alți autori în dezordine. Puterea cuvintelor e vizibilă la fiecare descriere ce ne trezește imagini mai însuflețite decât însăși vederea lucrurilor reale. Cuvintele se scriu când ochiul minții lor vede bine și când ochiul simțurilor lor bâjbâie în întuneric. De data asta judecata nu înșeală. Vor auzi ceea ce au perceput. Zadarnic se despart de ființele dinafara lor. Nu se vom putea despărți niciodată de ceea ce este în ei înșine. Care scriitor e mai fericit: cel de ieri sau cel din generația tânără ? Arareori e atinsă fericirea scriitorului, dar merită să tânjească o viață întreagă după fericire. Sunt căutate rațiuni atât de mari pentru a trăi încât nu se mai căută motive să moară. Orice lucru se cumpără cu suferința ce se înalță dinăuntru. Ceasul cu repetiție e supus variațiunilor. Complicate sunt ceasurile care se strică. Fericirea scriitorului se manifestă ca un ceas. Dar toate ceasurile măsoară secundele la fel ? Lucrurile știute îi fac mai fericiți decât cele pe care nu le cunosc. Poeții scriu și vorbesc despre ceea ce erau ei, decât ceea ce purtau în ei. Prin ei însă n-au murit locurile pe care le-au iubit. E ca și cum ar zări lumina ce a existat înainte de crearea soarelui. Se dorește acum învierea cenușii marilor scriitori ? Ne-ar fi de-ajuns un singur semn, acum când suntem împinși de timp și am lua foc de scriitorii mari. Însă îi vom judeca numai cum știm noi azi, de jos în sus. Sub curgerea picăturilor de timp, trăirea e orizontală. Toți scriitorii și-au căutat salturi prin corp, întoarceri și plecări. Ferice de ei că lumea e irepetabilă. Când se scutură stricăciunea, picioarele vor umbla pe ape. Trezitul va fi fanatic. Parcă și ecoul ar cunoaște alte sensuri. Ispita însă doare. La limita întâmplării uităm să ne amintim, să înviem cenușa. Așteptăm tacit alte sacrificii răsărite din cioburi de cultură. Ne găsim, ne adunăm. Și când ne așezăm în câte unul, ne doare timpul care ne-a rămas. Ca să reziste în continuare banalului, cei din generația mea se vor închina în fața celor care îi citesc. Și atunci ar îmbătrâni niciodată atât de nesinguri și îngerii lor vor fi atât de fericiți. Brusc își vor aminti de copilărie. Când vor fi învățat atât de multe și li se va promite în continuare eternitatea, unde li se vor poziționa tinerețile ? Marile dureri sunt mute. Este ca și când apele vor să se întoarcă la izvoare, deși suntem conștienți că din copilărie ne potolim setea idealurilor. Și cu toate astea, am merge mai departe, până la momentul nașterii. Psihoza unora dintre scriitorii vechi și noi este să se vadă renăscând în alții. Uneori ne așezăm pieziș în fața operelor celor dispăruți și le analizăm trăsăturile. Poate că prin frumosul și urâtul lor vom izbândi. Ne amintim de prezent și ne urmăm înclinarea prin urcare. Numai astfel, din castelele frumoase vom putea vesti ruinele lor. Cum se comportă generația de azi în fața speranței ? Ca să ajungem și noi sus ne vom folosi picioarele, deși gândurile sunt tot desculțe. Nimicul nu se învață de la nimeni. Generația mea e astăzi, mîine nu mai este ! Și mă întreb: Ce este, totuși ? Ea nu reprezintă o solidaritate cu o idee, ci o subjugare la influența acelorași modele vii, un bloc psihologic, o unitate spirituală complexă. În lumea plină de urmări, absurdul ce dă har vieții ne ridică ca un turn ieșit din mare. Ca și cum porțile nu se închid de frica eternității, speranțele nu vor muri. Capătul românului este în speranță. Toți dorim să gustăm păcatul mușcând din petala speranței, chiar dacă stropul de bun-simț spulberă mult spirit. Speranța este îndeobște acel ceva folositor și primejdios. Puține nenorociri sunt fără leac, însă disperarea e mai amăgitoare decât speranța. Cum trăiesc scriitorii de astăzi ? Și astăzi suntem printre dezechilibre. Totul arde prin nemistuire, deși suntem atât de liberi. Cititul printre rânduri e vinovăția ce mișcă infinituri, iar nimicul din fața naturii așteaptă să fie uitat. Candelele de jertfă caută coaste să se nască. Când nu se ajunge mâinilor întinse, nu se zâmbește curgerii eterne, în timp ce prin sfidarea țărmurilor nu se văd noile lor oceane. Prin astfel de dezechilibre generația mea a luat poziție de existență, se definește prin atitudini față de realitățile înconjurătoare. Și încet, încet, această generație nu mai rămîne decît ca o aventură de altădată. Suntem nedumeriți că nimeni n-a căzut în perfecțiune. Nu e unde, nu e cine să ne-asculte când descoperim că nebunia parcelează cerul. Inutilitatea, satanismul au învățat să zboare și să se strecoare în mințile unora, iar cerul are aceeași slăbiciune la extaz. Noaptea albă ne hrănește prin iluzie și doar surâsul e semn de echilibru. La drumurile de răscruce ne împiedicăm în nodul vieții și nu ne mai revenim. Inima își pierde sensul ei de pâine, deși primește atât de mult. Am ajuns să cred și în destin. Și ne tace depărtarea... Uite unde am ajuns. Îmi vine de mine să mă rup. Tic-tac-ul îmi bate în meandre și miroase a însingurare. Oricum, cât timp trăiesc, găsesc de scris. Și cam atât. Ce folos, ce folos să mă mai plâng…