marin badea

Nimic nu e întâmplător pe lumea asta.
Mulțumesc.

Ioan, Șerban, mulțumesc de gânduri.

give up give up
lipeșteți pleoapele

Instrucțiuni de folosire de după ieșirea din copilărie. ei, da, idei proaspete, neforțate,
zile trase la xerox,
în patru cuvinte simple, uite, se poate exprima o exasperare bacoviană extrem de modernă, găsesc și un adevăr etern-valabil, vezi
visele au costul lor,
prezența acestuia este justificată de tematică, dar și o ghidușie, vezi
animale iubivore,
finalul e unul dinamic, limpede până la un punct, am o problemă cu termenul prunc, (copil în primele luni de viață), ceea ce nu e în regulă, nu văd cum acesta ar putea mânca tot din farfurie. Ce zici, îl schimbăm?

Un poem bun, cu un final plin de forță, deși prima strofă îți dă senzația că vei avea de-a face cu o scurtă apologie ecologică. Trecând de ea, realizezi că ai de-a face cu un discurs bine dozat, precis, creionat gros, cu idei care se susțin.

Text psihedelic, specific literaturii occidentale, prin anii '70. Nu e un text rău. Finalul, însă, e previzibil.

Așa spun eu. Și cred că îmi plac oamenii care au mimica aia de veșnic vinovați.
Mulțumesc pentru rânduri, Ottilia.
Știu doar că este o carte trăită, muncită. Mă gândesc că va avea un destin.

Încerc să-mi văd de ale mele, Nuța Crăciun. Nu am cine știe ce pretenții literare. Știu că am poeme bune și altele mai puțin bune. Îmi spun că în proză am mai mult spațiu și că acolo mă pot desfășura în voie. Mulțumesc.

Iartă-mă, poate nu înțeleg eu textul tău. Chestia e că m-a amuzat, habar nu am de ce. Fără supărare... Entitățile alea sper să nu mă bântuie...

Mulțumesc de trecere. E de la vodka. Promit să-mi revin.

Mulțumesc, Vasile Mihalache.

Dorina, sis e surioara din limba lui Shakespeare.
Dar nu am nimic împotrivă dacă te-ai regăsit. :)
Mulțumesc.

În general, ușor confuze, însă urmărind poemele tale, de-a lungul timpului, îmi este clar că nu e vorba de asocieri neclare, ci ludice, poemele au o anumită năstrușnicie, deloc nevinovată, iar neclaritățile dau o tentă intensă, necăutată, de dramatism, de tragism, de disperare.

Poemul acesta e în aceeași linie:
pentru cine voi naște... împotriva mea sunt dinții lui de lapte...
Ceea ce naști, te rănește...

Nu înțeleg de ce casa de chirpici, văruită în alb, trebuie proiectată în estul Cubei. Astfel de case sunt specifice oricărei zone rurale din România. Din Romanați, din Covurlui, până la Jijia etc. Și, în fapt, în cele din urmă autoarea vine și precizează exact spațiul: undeva în câmpia Olteniei.
A duce o astfel de casă în estul Cubei, a o raporta la un astfel de spațiu, la o altă cultură, atât de diferită, e o nereușită. Nu văd de ce nu este așezată printre pir, printre pălămidă, printre bostani, printre candele luminând subțire. La o margine de sat, lângă cimitir, unde cei morți îi păzesc pe cei vii și invers.
Iar termenul "horticultor" este mult prea... academic față de linia poemului, pare forțat, în spațiul rural, horticultor e inginerul de la asociația agricolă, ceilalți au grijă de grădini. Mâinile alea, eu așa văd, sunt cele care se întrec cu toanele Dumnezeului, împărțind apă printre straturi, în iulie, când pământul face riduri.
Poemul nu trebuie abandonat, ci doar șlefuit.
Are prospețime prin aparenta stângăcie a versurilor. Și las un semn tocmai că iese din obișnuit.

Puțin, exact, ca o forfecare de nerv. Emoție cât un atac cerebral. E un tablou casnic, dar plin de semnificații, o pace interioară într-un amestec de cald / rece, covor / picioare goale (tălpi - e o sugestie) / zăpadă, fărâme de frig, de fior într-o atmosferă intimă, comună.
Un text puțin, dar intens.

Aș scoate punctul.

Mulțumesc de trecere.
An bun tuturor!

"Cu astfel de persoane"?! Serios, nu înțeleg... Adică ce avem?
Kostea (Cucu Constantin) chiar nu a omorât pe nimeni, iar nu știu ce sfânt, că e Gogu, că e Parascheva, că e Pafnutie, nu văd de ce nu ar suporta puțină bășcălie, mai ales că textul are o notă ironică pregnantă. Chiar e un așa sacrilegiu? Păi atunci să-l ardem, nene, pe autor. Să-l punem pe rug! Pe el și textele lui. Să-l facem să-și ia lumea-n cap, să se exileze la Londra, că vine Khomeini și ne cere să-l ucidem cu pietre.
E un text bășcălios. E un text oarecare. Nici mai bun, nici mai slab decât altele. Atâta tot. Cum nu sunt o fire răutăcioasă, nu spun că mă intrigă lamentările corului de bocitoare virgine.
Puțină decență, vă rog. Legăturile lui Kostea cu x sfânt / sfântă nu e problema mea și cred că nu privește pe nimeni, nici sub aspect personal, nici sub aspect literar.
Cum nu accept să fiu catalogat drept ateu, doar pentru că nu văd nimic ieșit în comun la acest text.

Textul este bășcălios. Bășcălios este termenul corect - care își bate joc de cineva sau ia în râs pe cineva, vezi Dex. Iar prelucrarea s-a făcut în baza informațiilor oferite de site-ul CreștinOrtodox.ro.
Iar textul e ok, din toate punctele de vedere, în sensul că poate fi încadrat pe un site literar, nu văd absolut nimic ieșit în comun în acesta.
Ieșit din comun mi se pare, în schimb, spre exemplu, când îl văd pe individul ăla, poreclit Vincențiu, de la Episcopia Sloboziei și Călărașilor, descălecând dintr-un Q7, de 150.000 de euro.

să nu trezesc pisica ce-și torcea universul

Tot cred că poemele mai puțin reușite sunt acumulări, exerciții pentru acele texte care devin, pur și simplu, complete.
Și cred că poemele care respira pe spații ample sunt specifice autorilor care nu se mulțumesc cu puțin.
Acesta este un text din care, dacă aș cita ceva anume, simt că l-aș ciunti.
Are suflu, are înălțime și, mai ales, are fior.

Mergeam de mână și eram mai ușori...

Până la urmă, există o limită în felul în care poate fi descrisă dragostea? Mă gândesc: uite ce frumos spui tu, în versul acesta, cum dragostea ne face să umblăm cu capul în nori!


...Parcă fâlfâiam și adierea noastră îi amorțea,

cum ar veni, uite Zburatorul, lui Heliade, același și spus altfel, după aproape 150 de ani.

Dragostea e o molimă, se transmite, da, pe calea aerului, anesteziază tot ce prinde în cale.

Ideea e generoasă, aș fi vrut ca tehnica asta e enumerării, la un moment dat, să capete o dinamică accentuată, așa cum încerci aici:

trec strada o farmacie trec podul o farmacie trec piaza rea o farmacie
casa primarului o farmacie casa directorului o farmacie casa de copii
case case case,

farmaciile, atât de multe, să fie individualizate, asta-i de suflet, aici ți se toarnă cositorul, asta e farmacie de gonit singurătatea etc, ceva de genul:
trec strada, farmacia de vindecat suflete, trec podul, farmacia de alungat singurătatea etc. La fel și cu plafarul ăla. Sau cu multitudinea de case. Gândiți-vă: între farmacie și plafar, ce fel de medicament înghițim zilnic?
Dar chiar și așa, e un poem surprinzător. Sincer? Mi-aș dori să-l reconstruiești...