Poezie
robinson
2 min lectură·
Mediu
degeaba plângi,
în spatele tău se înșiră
corul celor fără suflet,
corul celor stingheri,
izolați, emotivi,
al celor ce pufăie, da,
din degete, din pori, din tălpi,
heruvimi cu buze arse de nicotină,
heruvimi mereu apatici,
zilele lor norocoase sunt
cele în care timpul nu se repetă
bila albă înseamnă că mai pot trăi o dată,
la fiecare bilă neagră ieșită vei escalada un zid
construit în interiorul altui zid
și tot așa
până la facerea lumii
fumul să se aleagă de locul în care au călcat tălpile tale,
praful să se ridice în spatele atâtor plecări neprevăzute,
femeile toate pe care le-ai lăsat să te aștepte
veac după veac
îți cer ca pulberea pe care o străbați
să îți fie hrană,
numele pomenit în veci
nu mai ești,
atât de uscat de dinăuntru
plângi pentru lipsa de înțelegere a celorlalți,
golul în care te refugiezi
e grădina ta cu magnolii,
locul tău secret,
insula care va face din tine un robinson pregătit să urce pe cruce
corul celor prin care poți privi
ca printr-o fereastră care dă într-un vacuum
te urmează în această expediție,
vei înmulți peștii, vei multiplica pâinile,
undeva e un cap al bunei speranțe
care așteaptă să fie descoperit
mic pe dinăuntru,
mereu închis,
mereu constrâns
așa îți construiești viața,
meticulos,
îți spui că fiecare detaliu e important,
o simplă bătaie de gene
poate acoperi o inimă,
un simplu spasm
poate provoca un cataclism
ceva mai târziu
în spatele tău se înșiră
bestia care ai fost, bestia care te pregătești să devii,
omul negru
care lapidează heruvimi cu buze arse de nicotină
fugit într-un exil
pe care ți l-ai programat cu infinită minuțiozitate,
în tine cauți drumul,
în tine cauți malul pe care să te refugiezi,
te așteaptă cu toate eșafodurile pregătite,
uite funia ta,
uite funia ta,
degeaba plângi
te va iubi până în ultima clipă
045741
0
Se alege (și aici) calea unei poezii care dinamitează clișeele de gândire, nu neapărat prin relativizare (deși este prezentă și ea), ci printr-o consecventă răstălmăcire a lor (bunăoară, în finalul acestui text). Și totuși, „bestia” rămâne om, fie și în exilul său interior voluntar. Un Robinson a cărui speranță e contrazisă de moarte. Sau, mai degrabă, certifcată de aceasta.